Mândria îi lipsește pe oameni cel mai mult de fapte bune și de ajutorul lui Dumnezeu: unde nu este lumină, acolo e întuneric, iar unde nu este smerenie, acolo își face loc mândria…
Mai bine este să luptăm cu neputințele noastre decât cu mândria
Sfinții părinți ne învață
Nu vă duceţi la ei, că vă înşală! Nu este libertate acolo!
Cel ce însetezi după linişte, pace şi fericire, vino la Domnul! El şi numai El este viaţa, pacea şi liniştea. El îţi va risipi din inimă toate neliniştile, renăscând în ea alte griji şi alte căutări, nepământeşti; El îţi va stinge arsura necazurilor pământeşti şi va topi orice chemare a mângâierilor lumii.
Libertatea despre care nimeni nu mai vorbește astăzi
Să respectăm, vă rog, curăția, să ne păzim sfințenia. Pentru ce să ne pogorâm la necinste, cinstiți fiind? Pentru ce să ne îngrijim trupul mai mult decât se cuvine, pe care puțin după aceea îl vom lăsa mormântului? Pentru ce să socotim că plăcerea este dulce, când ea cu adevărat este durere ucigătoare? Căci plăcerea este undița diavolului. Plăcerea este veninul pierzaniei.
Dacă limba trăncăneşte şi vorbeşte în deşert, şi gândurile rătăcesc nu se concentrează la niciun lucru profund
Cu toţii aţi întâlnit în viaţă destui oameni, mai ales femei, care trăncănesc, trăncănesc şi iar trăncănesc la nesfârşit, fără vreo reţinere, şi limba lor nu mai oboseşte: meliţă, meliţă şi iar meliţă. Tot ce spun ei e deşertăciune, lucruri care nu aduc folos nimănui. Şi Sfântul Efrem Sirul se roagă lui Dumnezeu să-l izbăvească de grăirea în deşert. El se temea să nu cadă, să nu-l piardă limba, pe când aceşti nefericiţi guralivi nu se tem de nimic.
Cel ce nu face voile lui Dumnezeu este în cursa diavolului
Cel ce nu face voile lui Dumnezeu este în cursa diavolului. Că, precum o pasăre, chiar dacă nu cu tot trupul, ci numai de un picior s-ar prinde într-o cursă, se află în întregime în stăpânirea celui ce a pus lațul, așa și noi, prin viață și prin credința cea rea, cădem în stăpânirea diavolului. Căci grăiește Domnul: „Nu tot cel ce-Mi zice Mie, Doamne, Doamne, va intra în Împărăția Cerurilor”.
Omul, când se atinge de Dumnezeu, ori piere, ori se mântuieşte
Dumnezeu este foc mistuitor (Evr. 12, 29). Când un obiect se atinge de foc, el se schimbă: ori arde, ori se căleşte. La fel şi omul, când se atinge de Dumnezeu, ori piere, ori se mântuieşte.
Focul este întotdeauna foc! Dar vedem că din atingerea de el rezultă fie cenuşă, fie oţel, în funcţie de ceea ce se atinge. La fel se întâmplă şi cu omul, şi totul depinde de ce anume va aduce el focului dumnezeiesc, adică în ce stare este omul când se atinge de Dumnezeu.
Iubind această lume, nu-L putem iubi pe Dumnezeu – şi nu ne putem mântui sufletul
În cuvintele nu iubiţi lumea (I Ioan 2, 15), lumea nu înseamnă deloc ceea ce înseamnă în cuvintele: căci Dumnezeu aşa a iubit lumea (Ioan 3, 16).
În cele din urmă, prin lume se înţelege neamul omenesc cel căzut, care este, în acelaşi timp, iubit de Dumnezeu. Dumnezeu datorită acestui lucru a şi hotărât să-l mântuiască, dându-L pentru el pe Fiul Său Cel Unul Născut.
Să ne rugăm ca Duhul să locuiască în sufletele noastre
Evlavios lucru şi fără de saţiu este pentru un suflet iubitor de Dumnezeu să-şi aducă aminte necontenit de Dumnezeu; dar îndrăzneţ lucru este a vorbi de cele despre Dumnezeu, pentru că mintea nu se poate urca până la măsura vredniciei Lui, iar cuvântul, la rândul său, exprimă slab cele pe care mintea le concepe. Dacă, deci, mintea noastră este mai prejos de înţelegerea măreţiei lui Dumnezeu, iar cuvântul este mai prejos şi decât mintea, nu este, oare, neapărată trebuinţă de tăcere, ca nu cumva prin slăbiciunea cuvintelor să punem în primejdie minunea vorbirii despre Dumnezeu?
Nu există altă cale către împărăţia lui Dumnezeu decât cea a căinţei
Aşa precum Biserica se roagă: „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, în pace şi întru pocăinţă, Domnului să ne rugăm”, tot astfel, un creştin ortodox trebuie să-şi amintească mereu de acest lucru şi să se roage pentru împlinirea lui. Sfânta Ortodoxie, totuşi, cu toată încrederea ei în mila Mântuitorului, încearcă mai presus de orice să-şi pregătească şi să-şi înveţe copiii să se pocăiască.
Iată de ce starea normală, obişnuită, atât a asceţilor, cât şi a mirenilor care caută să se mântuiască este duhul unei inimi înfrânte şi smerite, şi uneori lacrimile, iar rugăciunile lor cele mai bune sunt: „Doamne miluieşte-mă” şi rugăciunea lui Iisus.
Nu spune niciodată o rugăciune în grabă
Ce se poate face cu gândurile care fug în toate părţile în timpul cititului şi al rugăciunii? Nimeni nu scapă de asta. Nu este nici un păcat în asta, dar este nepotrivit. Este păcat atunci când cineva de bună voie încurajează gânduri străine, dar când ele aleargă involuntar, este vreun păcat? Greşeala vine atunci când omul a observat că gândurile îi rătăcesc şi nu le stăpâneşte. De îndată ce observi că gândurile o iau razna, înfrânează-le, aceasta trebuie să faci.
Aveţi necaz după necaz… Ştiţi ce înseamnă aceasta?
Mâhniţi-vă cu măsură. Parcurgeţi cu inima făgăduinţele luminoasei noastre credinţe şi câte revelaţii veţi găsi în ele spre alinarea necazurilor voastre!
Hrana dumnezeiască, duhovnicească şi nemuritoare este pacea sufletului
În îndulcirea trupească – în îmbuibare şi băutură – sufletul nu-şi află linişte şi pace, ci neîncetată luptă şi tulburare, beznă şi întuneric. Şi însăşi acea hrană şi băutură pururi sunt legate de multă grijă şi tulburare şi iarăşi nici în somn nu este pace şi linişte, ci poftiri întunecate şi tulburări înşelătoare. Însă hrana dumnezeiască, duhovnicească şi nemuritoare este pacea sufletului, liniştea vieţii, slobozenia duhului, nestingherirea conştiinţei – dulceaţa şi veselia veşnică: „Sătura-se-vor din grăsimea casei Tale şi din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa pe ei” (Psalm 35, 8).
„Sunt vinovat! Nu am nici o îndreptăţire!”
Omul care face muncă de jos se înăspreşte ca urmare a muncii sale: şi inima se înăspreşte în omul care se dă pe sine la munca de jos în folosul păcatului şi patimilor, care adună roşcove şi se hrăneşte cu ele. Ca atare, ea nu se înmoaie lesne atunci când trebuie s-o aducem la pocăinţă. Iată încă o osteneală, şi o osteneală mai însemnată: fiindcă în lucrarea pocăinţei totul depinde de simţămintele inimii!
Cum i-a convins Sf. Simeon pe monahii săi să țină Postul Mare
Îngrijorat fiind de faptul că mulți mireni dar și monahi, nu mai țineau cu strictețe Postul Mare, ci mâncau brânză și ouă, Sfântul Simeon din Muntele Minunat le-a povestit ucenicilor săi o viziune legată de acest post, ce a avut-o în timpul copilăriei sale. Iată ce-i învață:
Ne-a povestit nouă sfântul cele arătate lui despre Postul Mare și zicea că: „Pe când eram încă prunc și stăteam în locul primului meu stâlp, am auzit că nu țin oamenii sfântul post al Paștelui, ci mănâncă brânză și ouă și, cum mă miram de aceasta, a stat înaintea mea îngerul lui Dumnezeu, ținând un potir, un ied și o sabie și, luându-l, l-a junghiat înaintea mea și a scurs sângele în potir și am văzut sângele și iată era sângele închegat și brânzit ca laptele și a zis către mine:
Să nu stăm de vorbă cu gândurile
Viaţa călugărească este mucenicie, pentru că toţi călugării care se nevoiesc în lupta asta contra patimilor, vor câştiga mult… în lupta asta, pe măsură ce ne smerim aşa, ne ajută Duhul Sfânt; iar dacă eu vreau să mă nevoiesc şi nu-l iert pe aproapele, tot nimica n-am făcut. Trebuie să folosesc mila pentru aproapele, şi asprimea pentru mine; este ca şi soldatul pe front: dacă n-ai îndemânare, nu câştigi. Trebuie să ai şi-o îndemânare…
Sfântul Teofan Zăvorâtul: Cum să trăim în Post
Ce faci acasă? Te lupţi cu toată puterea ta să păstrezi atenţia minţii şi a inimii către Domnul. Îndată după biserică, aleargă în cămara ta şi fă destule metanii, cerând cu evlavie de la Dumnezeu să te ajute, ca să valorifici timpul şederii acasă într-un chip folositor pentru sufletul tău. Apoi şezi şi te odihneşte puţin. Alungând orice gând, repetă cu mintea rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”.
“Vezi , Doamne, cum este sufletul meu! Zi, așadar, un cuvânt și se va vindeca!”
Nu rareori se întâmplă ca oamenii care merg pe calea bunei vieţuiri creştineşti, brusc şi, după cât se pare, fără nici un motiv, să înceapă să simtă în ei o paralizie a tuturor puterilor sufleteşti, în urma căreia le apare răceală faţă de toate nevoinţele duhovniceşti de până atunci. Acest lucru li se întâmplă tuturor din când în când. Despre el pomenesc toţi cei care scriu despre viaţa duhovnicească. Sfântul Marcu Ascetul pomeneşte trei mari vrăjmaşi: neştiinţa împreună cu uitarea, lenevia împreună cu nepăsarea şi nesimţirea împreună cu împietrirea.