(…)Lucrul cel mal important al vieţii noastre este starea inimii şi aşa cum este cineva în inima sa, aşa îl are şi Dumnezeu, indiferent de orice deosebiri şi întâietăţi vizibile. Vreau şi astăzi să vă opresc atenţia asupra aceluiaşi gând, ca să vă învăţ să vă preţuiţi cum se cuvine mişcările lăuntrice şi să vă pregătesc să vă vegheaţi inima cu mai multă atenţie, să vegheaţi la tot ce intră şi ce iese din ea.
Pentru aceasta nu voi trece la consideraţii prea largi. Vă voi prezenta doar câteva cazuri şi câteva exemple din cuvântul Lui Dumnezeu şi din vieţile sfinţilor, pentru întărirea acestui adevăr.
De pildă, în Evanghelia de astăzi este prezentat un bogat, îndestulat ca de obicei, care îşi pusese în gând să-şi refacă jitniţele, pentru a cuprinde tot belşugul recoltei. Nu-i nimic rău în aceasta. Nici Dumnezeu nu-l mustră pentru aceasta. Dar, în timp ce se gândise aşa, iată ce gând îi ieşi din inimă: „De acum n-am decât să mănânc, să beau şi să mă veselesc; n-am de ce să-mi mai fac griji şi pentru ce să mă tem“. Nu pare vorbă mare. Dar ce înseamnă, de fapt? Înseamnă că se întorsese cu inima de la Dumnezeu şi că se alipise în întregime de bogăţie, punându-şi nădejdea numai în ea şi aşteptând ca aceasta să-i fie paznic de nădejde şi să-l apere întotdeauna — făcând-o, astfel, dumnezeul său. Nimeni din afară nu văzu în el acest gând. Dar îl văzu Dumnezeu din Cerul Său cel sfânt şi, în aceeaşi clipă, îi dădu răspunsul cuvenit: În această noapte vor cere de la tine sufletul tău (Lc. 12, 20). Şi se culcă bogatul, fără să prevadă vreo primejdie, iar dimineaţa a fost găsit mort. Iată judecata lui Dumnezeu, nu după cele din afară, ci după inimă! Fraţilor! Câte cazuri de moarte năprasnică nu se cunosc!? Dar cine ştie de nu sunt acestea răspunsul dreptăţii divine faţă de o stare a inimii neplăcută lui Dumnezeu, care-l face pe om nevrednic de a trăi într-o lume condusă de Dumnezeu — stare pe care poate că cei ce muriseră credeau că Dumnezeu nu o cunoaşte, cum n-o cunoştea nimeni dintre oameni!
Vă mai prezint un caz de judecată a lui Dumnezeu.
Ştiţi că poporul israelit fusese alesul lui Dumnezeu. Câtă milostivire nu i-a arătat şi de câte ori nu l-a izbăvit Dumnezeu în chip minunat!… Israel, din partea sa, Îi slujea lui Dumnezeu după Legea dată de însuşi Domnul şi se lăuda faţă de toate popoarele cu numele Domnului Savaot, Căruia îi slujea. Să intrăm acum, cu mintea, în templul lor şi să vedem ce se întâmpla acolo… Se aduc jertfe de berbeci şi de viţei, se tămâiază se cântă psalmi; aceasta, de lună nouă, în fiecare sâmbătă şi de sărbători. Totul după Legea lui Dumnezeu. Privind la acestea, am spune: „Ce popor evlavios! Cu câtă plăcere priveşte Dumnezeu la aceste fapte de credinţă şi de devotament!”. Dar iată că apare Prorocul Isaia; ascultaţi cum vorbeşte despre ei, în numele lui Dumnezeu: „Sodomiţilor şi gomoriţilor!… Neam viclean… limbă păcătoasă!…Ce-Mi sunt Mie jertfele voastre, tămâierile voastre — sunt urâciune pentru Mine… Sufletul Meu urăşte sărbătorile voastre… Şi nu mai veniţi aici să vă arătaţi în faţa ochilor Mei…”
Auzind acestea, vă întrebaţi cu mirare: „De ce, Doamne, această mânie?” Iată răspunsul: pentru că inima le era plină de prefăcătorie, viclenie, hoţie, cruzime faţă de văduve şi orfani, nedreptate, senzualitate şi desfrânare. Iată ce era în inimile lor!… Dar, văzuţi din afară, păreau, cu toţii, vrednici.
Şi mai izbitor este prezentat acelaşi lucru de Prorocul Iezechiel.
„Şedeam în casa mea – povesteşte – şi m-a luat Duhul şi m-a dus, în vedenii dumnezeieşti, la Ierusalim, la intrarea porţii în templu. Aici am văzut o spărtură în perete. Atunci apăru un bărbat, care îmi spuse: «Sapă!» şi am săpat. Acela îmi spuse iar: «Intră şi vezi nelegiuirile pe care le fac cei de aici!» Am intrat şi am văzut: pe pereţi erau zugrăvite tot felul de chipuri de târâtoare şi de vite şi deşertăciuni dezgustătoare, iar bărbaţii israeliteni le tămâiau, fiecare ţinând o cădelniţă în mână.“ (Iez. 8).
Ce să fie? A fost aievea? Nu. Vedenia arată ce gândea fiecare în culcuşul său de taină, spunând: „Nu ne vede Dumnezeu”. Animalele întruchipau patimile care le umpleau inimile, iar tămâierea, supunerea faţă de patimi. Aşa era inima israelitenilor!… Dar cine-o vedea?… Nimeni, din afară… O vedea Dumnezeu care, prin prorocul, Şi-a rostit judecata asupra lor, după inima lor. Pentru că – spune – s-au dedat la necurăţenii, zicând: „Nu ne vede Dumnezeu”. „Dar iată că Eu sunt… şi ochiul Meu nu-i va cruţa şi Eu nu Mă voi îndura” (Iez. 9, 9-10). Şi aşa a fost. Dar judecaţi după purtările din afară, puteau părea oameni cinstiţi.
Amintiţi-vă de viaţa lui Andrei cel nebun întru Hristos, cum i se arătase starea lăuntrică a unui om. Toţi îl cinsteau pentru hărnicie, politeţe şi înfrânare. Doar Sfântul Andrei, apropiindu-se de el, văzu şarpele iubirii de arginţi care i se încolăcise în jurul gâtului. Una era pe din afară, iar altă, pe dinăuntru.
Altă dată, venea cineva — un bărbat sau o femeie, nu mai ţin minte. Înfăţişarea nu arăta nimic rău, dar ochii duhovniceşti ai Sfântului Andrei se deschiseră şi el văzu un înger care se ţinea de nas. Întrebându-l ce înseamnă aceasta, îngerul îi răspunse: „E de la mirosul nesuferit al patimii desfrâului, de care este stăpânită această persoană”. Iar din afară nu se vedea nimic de felul acesta.
În viaţa lui Eftimie cel Mare se povesteşte că era în ţara lui un bătrân îmbunătăţit, cinstit de toată lumea şi de ale cărui sfaturi şi poveţe mulţi se folosiseră. Toţi îl considerau sfânt şi om al lui Dumnezeu. Dar când ajunse pe patul morţii, veni la el alt stareţ şi văzu cum dracii îi înconjuraseră triumfători patul, aşteptând să-şi dea sufletul… Vedeţi, ce credea lumea şi cum era de fapt!
Se mai povestea că în pustia Egiptului era un ava care, atunci când cineva îi trimitea un cadou, vedea imediat cu duhul ce avea pe suflet trimiţătorul şi le spunea mereu ucenicilor: „Aici sunt sânge sau lacrimi, aceasta miroase a iubire de arginţi, astalaltă, a necurăţenie trupească sau a mândrie şi slava deşarta”.
Au mai existat şi multe alte cazuri care să arate ca toată puterea stă în starea inimii şi că aşa cum este omul cu inima, aşa îl văd Dumnezeu, îngerii şi toţi sfinţii. Dar sunt de ajuns aceste exemple, ca să vă convingeţi singuri că aşa este. Să trecem acum la noi înşine!
Dacă i s-ar deschide cuiva ochii minţii şi s-ar uita cu atenţie la noi, cei adunaţi astăzi aici, ce ar descoperi? Dă-ne, Doamne, să fim cu toţii, după puterile noastre, fără cusur şi în faţa Ta, aşa cum ne cinstim unii pe alţii şi cum vrem să fim respectaţi în relaţiile noastre cu lumea. Dar, fraţilor, ce rost au aici vorbele de linguşire? Nu vă amăgiţi cu încrederea în voi înşivă, intraţi mai bine înlăuntrul vostru şi cercetaţi-vă gândurile şi aspiraţiile cele mai fine ale inimii — fiecare, în inima sa — şi după aceasta judecaţi-vă şi stabiliţi, fără nici o părtinire, cine sunteţi, ştiind că în acest fel, iar nu altminteri, sunteţi descoperiţi în faţa lui Dumnezeu şi a întregii lumi duhovniceşti. Apoi, pe cele rele îndreptaţi-le, iar pe cele bune înmulţiţi-le.
Unul dintre Sfinţii Părinţi închipuia inima omului ca pe un vas plin de şerpi şi de fel de fel de târâtoare care, de fiecare dată când pune omul ceva la cale, ies afară din el şi, dacă lucrul este rău, se hrănesc cu el, iar de este bun, încearcă să-l pângărească cu veninul lor. Dacă omul este atent la el însuşi, atunci, neîngăduindu-şi fapte rele şi nedând, astfel, hrana şerpilor, îi slăbeşte şi, zădărnicindu-le încercările de a-i pângari faptele bune, îi loveşte în cap. Continuând neobosit aceasta trudă, în acelaşi fel şi în acelaşi duh, în sfârşit omoară şerpii şi le arunca leşurile afară. Şerpii sunt patimile şi inclinările rele. Moartea lor este curăţarea inimii de patimi. Haideţi să râvnim la aceasta! Să încetăm să mai facem păcate, iar faptele bune să le facem astfel, încât să nu se amestece în ele nici un fel de simţăminte şi atitudini păgubitoare. Iar de se va strecura totuşi ceva, să ne curăţăm prin pocăinţă. Procedând aşa, ne vom arăta curaţi nu numai în faţa oamenilor, ci şi în faţa lui Dumnezeu, Atotvăzătorul… Dă-ne, Doamne, aşa! Amin. 20 noiembrie 1869
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, Bucureşti, 2011