Ia seama, meditează, cugetă şi contemplă batjocoririle următoare:
Medicamentul şi marele secret pentru creşterea copiilor este smerenia. Încrederea în Dumnezeu dă o siguranţă absolută. Dumnezeu este totul. Nu poate nimeni să spună „Eu sunt totul”. Aceasta vădeşte egoismul. Dumnezeu vrea să-i călăuzim pe copii la smerenie.
Blândeţea este liniştea sufletului bun, care-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele său.
Vai mie, ce osândă mă așteaptă și de ce rușine sunt vrednic! Cele ascunse ale mele nu sunt ca cele din afară; vorbesc despre despătimire, dar mă gândesc zi și noapte la patimi de rușine; am neprihănirea pe limbă, dar în cuget mă îndeletnicesc cu netrebnicii.
„Nu vă îngrijiţi.” [nu vă îngrijorați] „Dar cum să trăim? Trebuie să mâncăm, să bem, să ne îmbrăcăm.” Dar Mântuitorul nu spune: „Nu faceţi nimic”, El spune: „Nu vă îngrijiţi”, adică nu vă lăsaţi roşi de grija aceea care macină omul ziua şi noaptea, nedându-i tihnă nici o clipă. Acest fel de grijă este o boală a sufletului şi un păcat.
Bucuria mea, totul, orice ai cere de la Domnul Dumnezeu vei primi, numai să fie spre slava Lui sau spre folosul aproapelui, deoarece şi folosul aproapelui El tot spre slava Lui îl socoteşte, pentru care şi zice: Orice aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie aţi făcut.
Harul Sfântului Duh este primit de toți creștinii prin Taina Sfintei Miruiri, când sunt unse toate membrele principale ale corpului, după cum a rânduit Sfânta noastră Biserică, paznicul veșnic al acestui har.
Nu toți ascultă Evanghelia, nici toți fac arătură, ca, după ce va cădea sămânța Domnului, să facă rod, ci în spini și mărăcini și, în înșelăciune fiind, primesc cuvântul, dar umblând după grijile și bogăția și dulcețile vieții, se îneacă și nu aduc roadă.
Iar voi, iubiților, îndreptați-vă inimile spre primirea Evangheliei și nu va fi înecată mintea voastră de multa grijă a lumii! Pentru trebuință să alergăm și nu pentru desfătare!
Sfinții Părinți, care au cercetat în adâncime tot ce se petrecea în inimile lor, care au înțeles căile prin care păcatul se dezvoltă în inima omenească, ne învață că toate aceste patimi sunt legate între ele în chip nemijlocit – altfel spus, dacă nu biruim o patimă grosolană, aceasta naște în inimă altă patimă, mai subțire, iar împreună atrag o alta, și așa mai departe. Această legătură nedespărțită dintre patimi poate fi comparată cu un lanț greu, în care suntem cu toții strâns înfășurați și pe care trebuie să îl rupem începând nu de la mijloc, nu de la capăt, ci de la început.
Dacă tu te rogi lui Dumnezeu ca să te scape de razboiul păcatului ce te apasă şi nu eşti auzit de Dumnezeu, apoi nu te întrista. Dumnezeu ştie mai bine ce îţi este de folos. Rugându-te lui Dumnezeu în timpul luptei, să nu zici: scapă-mă de cutare, sau de cutare, sau dăruieşte-mi cutare sau cutare.