Harul Sfântului Duh este primit de toți creștinii prin Taina Sfintei Miruiri, când sunt unse toate membrele principale ale corpului, după cum a rânduit Sfânta noastră Biserică, paznicul veșnic al acestui har.
Nu toți ascultă Evanghelia, nici toți fac arătură, ca, după ce va cădea sămânța Domnului, să facă rod, ci în spini și mărăcini și, în înșelăciune fiind, primesc cuvântul, dar umblând după grijile și bogăția și dulcețile vieții, se îneacă și nu aduc roadă.
Iar voi, iubiților, îndreptați-vă inimile spre primirea Evangheliei și nu va fi înecată mintea voastră de multa grijă a lumii! Pentru trebuință să alergăm și nu pentru desfătare!
Sfinții Părinți, care au cercetat în adâncime tot ce se petrecea în inimile lor, care au înțeles căile prin care păcatul se dezvoltă în inima omenească, ne învață că toate aceste patimi sunt legate între ele în chip nemijlocit – altfel spus, dacă nu biruim o patimă grosolană, aceasta naște în inimă altă patimă, mai subțire, iar împreună atrag o alta, și așa mai departe. Această legătură nedespărțită dintre patimi poate fi comparată cu un lanț greu, în care suntem cu toții strâns înfășurați și pe care trebuie să îl rupem începând nu de la mijloc, nu de la capăt, ci de la început.
Dacă tu te rogi lui Dumnezeu ca să te scape de razboiul păcatului ce te apasă şi nu eşti auzit de Dumnezeu, apoi nu te întrista. Dumnezeu ştie mai bine ce îţi este de folos. Rugându-te lui Dumnezeu în timpul luptei, să nu zici: scapă-mă de cutare, sau de cutare, sau dăruieşte-mi cutare sau cutare.
Una dintre căile cele mai sigure pentru dobândirea Duhului Sfânt este cugetul smerit.
Când ne pocăim sincer pentru păcatele noastre și ne întoarcem la Hristos cu toată inima, atunci Acela se bucură, face praznic și-i cheamă pe toți îngerii spre a le arăta drahma regăsită, adică icoana Lui împărătească. O ia pe umeri pe oaia rătăcită și o duce înapoi la Tatăl Său. Dumnezeu așează sufletul celui pocăit să locuiască în locașul celor binecuvântați, împreună cu aceia care niciodată nu s-au depărtat de Acesta.
Mult mă rănesc când văd monahi care acționează omeneşte, iar nu cu rugăciunea, spre a mijloci la Dumnezeu în lucrurile greu de izbutit omeneşte. Dumnezeu le poate aranja pe toate. Când cineva face o lucrare duhovnicească în chip corect, atunci chiar şi cu rugăciunea poate zidi mănăstiri, le poate înzestra cu toate cele absolut necesare şi poate ajuta toată lumea. Nu este trebuinţă nici măcar să lucreze, ci ajunge numai să se roage.
