Vorbind despre Dumnezeu ca dragoste, părintele scrie că s-a încredinţat pe deplin de acest adevăr. Un loc al epistolei sale este deosebit de limpede:
Venirea şi plecarea harului are şi un caracter izbăvitor. Vine pentru o vreme, îl curăţă pe om de o patimă, apoi pleacă. Vine din nou ca să-l cureţe de altă patimă, şi tot aşa, până când omul izbuteşte să-şi cureţe voia cu ajutorul harului dumnezeiesc şi dătător-de-viaţă. După multă luptă şi multe jertfe, vine o vreme când harul se statorniceşte, mai mult sau mai puţin, în lăuntrul inimii, şi atunci pacea domneşte netulburată. Doar linişte şi dulceaţă! Atunci sufletul devine un Thavór, se pogoară pe pământ Raiul! Împărăţia lui Dumnezeu coboară în inimă! Sfânta Treime îşi face lăcaş! Omul ajunge astfel după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!
1. Tragedia vremurilor noastre stă în absența aproape desăvârșită a conștiinței că există două împărății, cea vremelnică și cea veșnică. Vrem să construim Împărăția cerurilor pe pământ, respingând orice idee de înviere sau veșnicie.
La început harul ne învaţă, provoacă în noi stări asemănătoare cu duhul poruncilor Evangheliei. Totul este uşor. Întotdeauna cu noi, Duhul Sfânt ne face să fim binevoitori faţă de semeni. Este o atitudine normală, naturală.
Viaţa noastră poate deveni sfântă în toate privinţele numai atunci când adevărata cunoaştere a bazelor ei metafizice se împleteşte cu iubirea desăvârşită faţă de Dumnezeu şi semenii noştri.
La Muntele Athos, când eram încă începător, un monah bătrân mi-a spus într-o zi ceva minunat în legătură cu treburile cele mai smerite: „Nici o muncă nu înjoseşte valoarea omului. Singur păcatul năruie viaţa dumnezeiască în noi”.
Pentru a avea mintea şi inima în pace înaintea judecăţii lui Dumnezeu trebuie să nu facem nimic care ar putea stingheri pe altul. Trebuie să ne câştigăm viaţa singuri, prin munca noastră.
(…) Gândesc că nu este acum nici o nevoie să-ţi scot la iveală clipele când harul lui Dumnezeu a fost cu mata. Mai important este să-ţi îndreptezi luarea-aminte la altceva, şi anume: Greşala – şi a mea, şi a matale – constă în faptul că mai bine îţi este să uiţi de har, iar nu să urmăreşti atât de îndeaproape lucrările lui.
Rugăciunea autentică, cea care ne uneşte cu Cel de Sus, nu este altceva decât lumina şi puterea care se pogoară asupra noastră din ceruri. Prin esenţa ei ea transcende planul nostru uman. În lumea aceasta nu există pentru ea izvor de energie.
Nu este oare o realitate faptul că dacă am primi cu adevărat Adevărul Absolut al lui Hristos, cu dorinţa noastră înnăscută după adevăr, nu am mai putea refuza să-I urmăm Lui? Dar un instinct animalic al trupului ne spune repede că a-I urma înseamnă să fim gata pentru a fi răstigniţi din dragoste pentru El. Unde şi cum vom găsi puterea pentru un asemenea eroism? Suferinţa lui Hristos e cu neputinţă de zugrăvit. În orice caz, nimeni nu o înţelege.
Rugăciunea lui Hristos din Grădina Ghetsimani e cea mai nobilă dintre toate rugăciunile prin tăria și puterea ei de a ispăși pentru păcatele lumii.
Adusă Dumnezeului Veșnic, Care este Tatăl, în duhul dragostei dumnezeiești, ea continuă să strălucească cu o lumină ce nu poate fi stinsă, atrăgând pe veci sufletele ce s-au asemănat cu Dumnezeu.
Duhul nostru petrece într-o stare de încântare plină de mulțumire când ni se descoperă Sfânta Taină ce depășește mintea zidită: Dumnezeul cel Viu, Căruia poți să-I spui „Tu”.
Numai când ne eliberăm de propriile noastre gânduri, idei, dorinţe, putem trăi, în toată curăţia, în „prezenţa” lui Dumnezeu.
Suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Când raportăm realitatea vieţii zilnice la această revelaţie divină, cădem în deznădejde. De ce este atât de greu să trăim creştineşte aici şi acum? Pentru că este vorba de viaţa divină şi veşnică. Pentru noi, care suntem creaţi din nimic, ce relaţie este între nimicnicia noastră, sărăcia noastră şi această aspiraţie atât de înaltă, infinită?