Drept să spun, abătându-ne către convorbiri cu caracter theologic ne îndepărtăm de la a merge neabătut către îndatoririle noastre şi pe calea noastră (monahală). Dar într’o oarecare măsură ne este de neocolit deocamdată, având în vedere particularitatea poziţiei noastre. Mai târziu va trebui să ne reţinem mintea de la năzuinţa ei în această direcţie, pentru a o atrage spre a-şi încorda lăuntric luarea-aminte. Fericitul Diadoh scrie:
„Minţii noastre îi este chinuitor de greu a petrece în îndelungata nevoinţă în rugăciune (cea a minţii în inimă) din pricina îngustimii şi a încordării neapărate a acestei rugăciuni; în theologie însă ea îşi dă drumul cu bucurie, aflându-şi întindere şi slobozenie. Dar nu trebuie să o laşi pe această cale, nici să-i dai peste măsură a se răpi de theologie cu bucurie“.
Împreună-lucrarea harului cu libertatea este necondiţionat primită, dar în învăţătura Bisericii noi nu avem o definiţie exactă a felului în care se împleteşte lucrarea lor reciprocă. Există împreună-glăsuire între libertate şi lucrarea harului, şi totuşi importanţa precumpănitoare sau de căpetenie se atribuie neapărat harului. În om există o firească predispoziţie către bine, către virtuţi.
În învăţătura Bisericii se observă o anume lipsă de speculare până la capăt, o oarecare nedefinire în multe împrejurări. Dar nici nevoie este de o formulare exactă a ceea ce nu se poate nu numai exprima în cuvânt, dar nici atinge cu duhul, căci nemăsurat de bogată este înţelepciunea lui Dumnezeu. De nepătruns este, de pildă, împletirea libertăţii cu mai-nainte-cunoaşterea, cu mai-nainte-hotărârea, cu faptul că, fără împreună-lucrarea harului, de la noi înşine nu putem face nimic. Aci, mie defel nu mi se pare de neapărată trebuinţă pentru mântuire o exactitate a definiţiilor. Drept aceea eu observ uneori diferenţe de opinii fără a le da multă însemnătate, în vederea faptului că ne este cu neputinţă, dispunând de mijloace relativ nedesăvârşite, de a ne exprima prin cuvânt.
Iartă-mă, curând va veni vremea când nu voiu mai îndrăzni să-ţi vorbesc despre nimic din acestea, dar acum o fac împotriva voii mele, socotindu-mă, cum ar fi, dator să o fac. Nu îmi place să o fac, căci dragostea după Dumnezeu naşte în suflet dorinţa de a se smeri înaintea fratelui.
Drept aceea, de pildă, unii vorbesc despre faptul că sufletul şi îngerii sânt duh, nematerialnici – şi au dreptate, căci astfel ei exprimă adevărata lor stare de duh (în comparaţie cu cea materialnică). Alţii spun că sufletul şi îngerii şi diavolii au o oarecare substanţă materialnică – şi au şi ei dreptate, căci astfel voiesc să arate diferenţa între Duhul Absolut – Dumnezeu – şi duhul mărginit – făptura. Poţi înţelege ca fiind drepţi şi unii şi alţii, în ciuda diferenţei exprimării.
Tot astfel şi în privinţa învăţăturii despre har. Omul nu poate nu numai a exprima, dar nici a înţelege până la capăt toate acestea, şi deci nu trebuie să fim prea chiţibuşari, nici să năzuim către o definire şi expresie exactă în învăţătura acestor teme. Prezenţa unei oarecari nedepline speculări, a unei nedefiniri, atunci când există o învăţătură asupra elementului esenţial, satisface deplin nevoile noastre, ba chiar într’un chip mai desăvârşit decât a încadra viaţa duhului în forme moarte.
Astfel încât, în privinţa învăţăturii despre har, ne este esenţial a conştientiza că omului îi este lăsată libertatea. Bineînţeles, şi aci (şi este adevărat şi pentru mărginirea duhovnicească a făpturii) trebuie spus că una este libertatea absolută a lui Dumnezeu, şi alta libertatea relativă a făpturilor înţelegătoare. Esenţial este a şti că mântuirea omului se săvârşeşte de către harul lui Dumnezeu cu condiţia neapărată a participării voii noastre libere. Pe om, Dumnezeu l-a zidit fără ajutor omenesc, însă a-l mântui nu poate fără participarea lui.
Poate că lucrul cel mai important pentru noi în cazul de faţă este a lămuri întrucâtva (în linii generale) ceea ce trebuie să înţelegem prin libertate. Libertatea omului, precum mi se pare, se cuprinde în libertatea alegerii, în putinţa de a primi sau lepăda. Omul nu are altă viaţă în sine. Greşala pelaghienilor se cuprinde mai presus de toate în faptul că ei au înţeles omul ca fiind liber, în sensul că el, prin „propria-i putere” – care aparţine firii lui – poate să nu greşască, poate să facă binele. În opinia Părinţilor dreptslăvitori, de pildă a Cuviosului Simeon Noul Theolog, omul fără împreună-lucrarea harului nu poate birui păcatul, nu este în putere a înfrânge vrăjmaşul, a se slobozi de el. Însă alegerea lui se arată în dorinţa de a se slobozi de robia cea ruşinoasă printr’o împotrivire păcatului după puteri şi prin căutarea ajutorului lui Dumnezeu. Părerile Fericitului Augustin, de asemenea, trebuie socotite ca fiind întrucâtva extreme. Adevărul este între cele două. Firii omeneşti îi este proprie năzuirea către bine, către adevăr, către desăvârşire. Chipul dumnezeiesc în om, suflul nemuririi se zăreşte chiar şi în omul căzut – de aceea nimic din cele făcute nu va putea niciodată mulţămi pe om, nu-i va putea linişti deplin duhul.
Împletirea înainte-cunoaşterii (lui Dumnezeu) cu libertatea omului este de neînţeles, de nepătruns. Mie îmi apare deosebit de mare şi de vrednică, de o nesfârşită uimire în zidirea lui Dumnezeu tocmai libertatea făpturilor înţelegătoare. Omul nu are viaţă (vecinică) în sine. Ea îi este dăruită de Dumnezeu. Este darul harului lui Dumnezeu; mântuirea se săvârşeşte de către harul lui Dumnezeu, însă neapărat cu participarea liberei ei alegeri din partea omului; dacă vrei, aci se şi vădeşte libertatea omului.
În ce priveşte afirmaţia pelaghienilor, şi îndeosebi a lui Duns Scott [Duns Scott John (1265-1308), monah franciscan, reprezentant al scolasticismului] faţă de libertatea omului, că ea este în putere de a săvârşi binele, trebuie să spun că săvârşirea binelui evanghelic este lucrarea dreptăţii lui Dumnezeu, care este cu putinţă numai în starea unui mare har. Astfel, darurile harului, pomenirea morţii, frica, credinţa şi celelalte nu fac încă decât să reţină de la păcat, însă a lucra dreptatea lui Dumnezeu, care se exprimă în dragostea către Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din toată vârtutea, şi către aproapele ca pentru sine însuşi – este netăgăduit cu putinţă numai în starea de mare har. Această stare este pentru om cea mai presus de fire îndumnezeire, înseamnă a fi dumnezeu după har, este însăşi esenţa desăvârşitei noastre mântuiri. Într’o astfel de stare, Duhul lui Dumnezeu într’atâta atrage cu îndulcirea sa şi într’atâta biruieşte omul, încât el nu se mai simte slobod, biruit fiind până la capăt de dragostea dumnezeiască; dar atunci, pierzându-şi, cum ar fi, libertatea, devine cu adevărat liber. Opinia catholicilor că prezenţa simţită (nu prin simţuri) a harului nu este deloc necesară pentru mântuire şi nici pentru a dobândi până şi cele mai înalte trepte ale vieţii duhovniceşti – nu este dreaptă. Aceasta este, cred, greşala matale, în urma nedesăvârşitei înţelegeri a unei limbi străine.
Mântuirea sa, omul o recunoaşte anume numai atunci când îl înştiinţează, îl încredinţează de ea prezenţa netăgăduit simţită a harului în inimă.
Când vorbim despre faptul că harul este cu omul, însă el nu-l simte, este vorba de o deosebită pronie a lui Dumnezeu pentru noi. Harul îşi poate ascunde prezenţa, dând omului din plin să simtă prezenţa în sine a liberei alegeri. Însă prezenţa lui se poate cunoaşte din faptul că omul îşi aminteşte de Dumnezeu, se înfrânează de la păcat, luptă împotriva patimilor. Într’o astfel de vreme, omului toate i se dau cu trudă şi cu durere. Astfel de părăsiri se aseamănă cu o mamă care, învăţându-şi pruncul să meargă, îşi ia mâinile de pe el, dar ea însăşi merge după el cu atenţie încordată, ca în clipa când este nevoie, din nou să-l reţină de la cădere cu mâinile sale.
Ştiu că nu m’ai osândit pentru faptul că mult ţi-am vorbit despre sinemi. De-ai ştii cât de mult a trebuit să sufăr pentru faptul că nu am avut un adevărat povăţuitor, adică unul care să-mi fi împlinit căutările mele, ale sufletului şi ale minţii, fie şi într’o oarecare măsură. De câte ori nu m’am poticnit, şi până acum mă poticnesc, iar uneori aproape mortal. Dorirea mea era ca, într’o măsură, măcar la începutul căii matale, să te feresc de acele lucruri ce m’au vătămat, poate în chip de neîndreptat. Merg printre oameni şi adesea am aerul vesel, dar sufletul meu se mâhneşte aproape până la moarte. Aş vrea să plâng căzând la pământ şi să nu mă mai ridic până-n ziua Judecăţii, dar sufletul se istoveşte până la neputinţă. Multe cuvinte ţi-aş putea spune drept dovadă netăgăduită a adevărului, însă cândva trebuie să pun capăt nebuniei mele: adică a vorbi despre sinemi.
Înţelege doar, iubite întru Hristos părinte, că după cuvântul Mântuitorului, cel ce caută ale sale, acela este mincinos, dar cel ce caută ale lui Dumnezeu sau folosul fratelui său, acela petrece în adevăr. Căci ce nedreptate este în cel gata să-şi pună sufletul pentru fratele său (adică pentru tot omul)? Sau ce am putea căuta mai mult? Dacă mântuirea este în dragoste, atunci oare nu este aceasta mântuirea – când cineva iubeşte până la a fi gata de jertfa?
Foarte drept vorbeşti în scrisoarea din Nissa despre josnicie şi celelalte. Josnicia noastră este când nu plângem noi înşine. Josnici sântem când în inima noastră nu avem compătimire pentru oameni – pentru cei înjosiţi, bolnavi, nefericiţi trupeşte şi sufleteşte. Când inima noastră este nemilostivă, mândră. Iată adevărata noastră josnicie (iar eu în această josnicie m’am afundat până la capăt). Domnul să mă miluiască, pentru rugăciunile matale.
De două ori ţi-a scăpat expresia despre lipsa simţământului realităţii vieţii duhovniceşti. Bucura-mă-voiu când voiu auzi de la mata că acum conştientizezi că numai cea duhovnicească este adevărata realitate, iar tot restul este asemenea unei viziuni ireale a visului.
În terminologia ascetică se pot întâlni expresii care la prima privire par a contrazice învăţătura dogmatică, ceea ce, bineînţeles, nu este cu putinţă, căci una de alta sânt de nedespărţit. Cel ce rătăceşte în dogmatică neapărat va rătăci şi în viaţa lăuntrică, morală. De aceea, de neocolit ne este a primi punctul de vedere că Adevărata Biserică va fi adevărată şi în una şi în cealaltă, şi că greşind în una, numaidecât va greşi şi în cealaltă.
Desigur, aci noi vorbim despre Biserica în întregul ei. Diferitele sale mădulare, deşi trăind în Biserică, pot a nu cunoaşte multe şi chiar a greşi în câte ceva, fără ca totuşi să-şi piardă mântuirea din pricina nedeplinei cunoaşteri – pe care, între noi fie zis, nici un om nu o poate atinge în deplinătatea ei, ci este numai moştenirea întregii Biserici.
Cu alte cuvinte, voiesc să zic că pentru mântuire neapărat trebuie să fim mădulare ale adevăratei Biserici, în afara căreia nu este cu putinţă omului a primi nici harul, nici cunoaşterea adevărurilor.
*
În ce constă libertatea noastră?
Poate numai în faptul că avem stăpânia să ne supunem înţelegător şi din convingere legii lui Dumnezeu, lucrării harului, sau dimpotrivă, să respingem şi legea şi harul. Oare nu astfel vorbea Apostolul Pavel în Epistola către Romani, cap. 6, stihul 18?
Arhimandritul Sofronie – Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu, Scrisori de la Athos (catre D. Balfour), Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2006