În acest an iarna este înfricoșătoare. În acest secol se prea poate să nu mai fi fost una asemănătoare. Aici, desigur, nu este nici măcar umbră acelor geruri din ținuturile noastre, „toamna” care s-a prelungit, zlotoasă și cețoasă, nu îmi este prielnică sănătății și nu mă inspiră în muncă fizică. Acum ar fi trebuit să am multă putere fizică deoarece trebuie să onorez o mulțime de comenzi pentru icoane. Eu aș fi vrut să mă eliberez, în același timp, de orice alte griji, pentru a pătrunde și mai adânc în duhul icoanei. Dar puterea icoanei este cu adevărat o putere ce transfigurează, în special în veacul nostru, când duhul s-a pierdut, când s-a pierdut simțul frumuseții căreia însăși noțiunea de „frumusețe” a devenit confuză, imperceptibilă în virtutea cultului monstruozitatii, al anormalității.
Acum, în timpurile noastre, în chip straniu, cu cât este mai înfricoșătoare anormalitatea, cu atât este mai aproape de duhul spectatorului sau ascultătorului. Vechiul cult al frumuseții și armoniei a devenit indigerabil pentru oamenii „noi”. Din cuvântul „cult” (se are în vedere cultul dumnezeiesc) provine cuvântul „cultură”. Și iată, cultură aproape dispare de pe față pământului și în locul ei se cățără cu obrăznicie așa numită “civilizație tehnică” . O, eu nu pot nega că această civilizație este necesară pentru existența fizică a oamenilor ce se înmulțesc, dar eu sunt convins că această creștere sau progres al civilizației este legat ontologic de pierderea sau scăderea calității spirituale a oamenilor; că civilizația (este cu totul altceva față de cultură) legată de ideea și năzuința de a satisface necesitățile a milioane de oameni din timpul nostru, duce în mod inevitabil la vulgarizare – este un lucru firesc și de înțeles. Dar spun iarăși că această nu înseamnă că este inevitabilă o astfel de cădere duhovnicească generală.
Dragă Maria, lupta-te, deci, pentru viață ta duhovnicească în această tulburare generală a răului ce a acoperit pământul. La sfârșitul anilor ‘40, un distins om rus mi-a scris din America: el și-a pus problema dacă este posibilă însănătoșirea spirituală a poporului american fără catastrofe. În acei ani, americanii, în orice caz majoritatea lor zdrobitoare, amețiți de victorie și de bogații nenumărate, au considerat că modul lor de viață este cel mai bun și s-au gândit să-l impună întregii lumi; și după legea spirituală nestrămutată, din pricina mândriei, au urmat decăderea morală, îmbuibarea fără măsură, și pierderea harului și a sensului vieții. Unii dintre ei îmbuibați fără măsură, se considerau dumnezei, alții orbiți de ura față de acești dumnezei s-au răzvrătit, și, cq rezultat, aproape în întreagq America crește criminalitatea și seară este imposibil să ieși pe stradă. Îți poți închipui o astfel de mulțumire…
Asemenea lucruri nu se petrec numai în America, dar și în întreagă lume… Se pune întrebarea: este posibilă o renaștere spirituală fără catastrofe? La timpul sau Hitler a respins creștinismul că fiind „religia robilor”. Idealul lui a devenit „supra-omul”. Nietzsche este un alt nebun care a proclamat „profetic” „moartea lui Dumnezeu”, dar lucrurile merg mai departe. Problema este cum, prin ce mijloace să-i facem pe oameni să înțeleagă că smerenia este un atribut dumnezeiesc, un atribut al iubirii dumnezeiești, care se dă fără măsură, în afară de orice comparație, fără rezerve. Iubirea și smerenia sunt ceva unitar. În afară smereniei sau fără smerenie nu este și nici nu poate fi iubire.
Oamenii timpului nostru au fost loviți de o boală înfricoșătoare – daltonismul spiritual: ei văd în culoare ceea ce este diametral opus realității autentice. Văzând „verde” în loc de „roșu”, ei sunt încredințați că văd așa cum trebuie, iar pe oamenii normali au început să-i considere bolnavi și nebuni.
Așa, dragă Maria, eu mă rog de zeci de ani lui Dumnezeu să dăruiască acea pace care aduce în suflet simțământul veșniciei a imposibilității morții duhului nostru, conștiința biruinței inevitabile a Binelui…
Ne vorbește părintele Sofronie. Scrisori, Editura Bunavestire, Galați, 2003