Iubiţii mei fraţi şi surori, deschideţi-vă inima pentru ca Duhul Sfânt să întipărească acolo chipul lui Hristos. Atunci veţi fi, încetul cu încetul, vrednici să aveţi în voi bucuria şi întristarea, moartea şi învierea.
Lumea nu cunoaşte nimic mai nobil decât chemarea de a fi creştin. Dar cu cât scopul este mai înalt, cu atât realizarea lui este mai anevoiasă.
Orice luptă internațională sau de clasă este legată de violență: „Loviți-i pe vrăjmași”. Însă porunca lui Hristos spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”[1]. Această poruncă nu îngăduie deloc să coborâm Evanghelia la nivelul diviziunii fratricide a bunurilor materiale.
– Amărăciunea pe care o simte cineva față de un alt semen, chiar dacă este pe bună dreptate, îmbolnăvește inima și duce la pierderea Harului lui Dumnezeu.
– În problema judecării arhiereilor trebuie multă atenţie. Nu cunoaştem exact condiţiile vieţii lor. Experienţa adevereşte că pentru orice judecăm, vom fi judecaţi, şi vom cădea în chip asemănător.
Nu pot uita întâlnirea mea cu Părintele Sofronie. Cred ca a avut loc cu 3 ani înainte de adormirea sa. Am întâlnit un om plin de har. Desigur, mi l-am imaginat înainte de a-l cunoaște, din scrierile sale, căci îmi amintesc că citisem cartea despre Sfântul Siluan, care m-a ajutat realmente.
Cel care vrea să se roage cu minte curată, nu trebuie să afle noutățile ziarelor, să nu citească cărți fără legătură cu viața noastră duhovnicească, mai ales cele care stârnesc patimile, și să nu cerceteze din curiozitate cele care privesc viața celorlalți. Toate acestea aduc în minte gânduri străine, iar când omul încearcă să le lămurească, ele și mai mult tulbură și îngreuiază sufletul.
Cuvioase părinte David, blagosloviţi!
În Hristos, natura umană creată e îndumnezeită până la ultima ei desăvârșire, căci „întru El locuiește trupește toată deplinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9).
Viaţa în lume se întemeiază pe forţă, pe silnicie. Ţelul creştinului este dimpotrivă. Silnicia nu ţine de viaţa vecinică. Nici un act impus prin forţă nu ne poate mântui.
Cu cât ne smerim mai mult întru pocăință, cu atât mai repede rugăciunea noastră Îl dobândește pe Dumnezeu. Când pierdem însă smerenia, atunci nici un fel de fapte bune nu ne pot ajuta. Acțiunea în noi a mândriei, judecarea fraților, vrăjmașia față de aproapele, ne aruncă departe de Dumnezeu.
Сând aveam de făcut ceva important, doream să am binecuvântarea Părintelui, ca să nu greşesc. De aceea în astfel de situaţii de multe ori îi telefonam adesea.
Când ne cercetează gânduri rele despre oricine ar fi, luptați-vă cu acel gând urât față de fratele sau sora voastră!
Acedia, în sens etimologic, înseamnă „lipsa de grijă pentru mântuire”. Întreaga umanitate, cu rare excepţii, trăieşte în starea de acedie. Oamenii au devenit indiferenţi fata de mântuirea lor. Ei nu căuta viaţă în Dumnezeu, ci se mărginesc la formele de viaţă trupească, la nevoile zilnice, la plăcerile lumii şi la faptele de rutină.
A iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine, a vieţui după poruncile lui Hristos ne va duce în grădina Ghetsimani, unde Hristos se ruga pentru lumea întreagă.