În Hristos, natura umană creată e îndumnezeită până la ultima ei desăvârșire, căci „întru El locuiește trupește toată deplinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9).
Cele două naturi rămân în El într-o unire atât de desăvârșită încât exclude orice diviziune; Hristos este Unul – un singur Dumnezeu-om. Ceea ce în El a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu a atins în veșnicia vieții divine asemănarea desăvârșită, astfel încât, în Hristos Cel Înviat nu mai există după Înălțare nici o „dualitate” – dualitate ale cărei urme le vedem încă în viața Sa pământească până la sfârșitul ei. Ne gândim înainte de toate la rugăciunea din Ghetsimani: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă pe-alături de Mine paharul acesta!… Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”, și la strigătul de pe Cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Matei 26, 39; 27, 46). […]
Hristos e temeiul de neclintit și criteriul ultim al învățăturii antropologice a Bisericii. Ceea ce mărturisim despre umanitatea lui Hristos e indiciul Providenței divine veșnice privitoare la om în general. Împrejurarea că, în Hristos-omul, Ipostasul era Dumnezeu nu micșorează cu nimic posibilitatea urmării exemplului Său (cf. Ioan 13, 15) pentru oamenii cărora „li S-a asemănat întru totul” (Evrei 2, 17).
Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 179-180