Despre rânduiala vieţii în Hristos se poate vorbi în următoarea ordine: credinciosul se pune neîncetat sub judecata poruncilor lui Hristos, după învăţătura Lui:
„Mântuieşte-mă precum ştii…”
Pr. Sofronie Saharov
Este firesc ca fiecare fiinţă vie să dorească bucuria, dragostea, lumina
Acedia (akidía), mâhnirea, epuizarea te vor încerca fără doar şi poate, aşa cum se întâmplă cu orice om. Problema esenţială este modul în care ne raportăm la ele. Deja ţi-am scris, mi se pare, că dacă ne trăim stările ca fiind doar ale noastre, „individuale”, la sfârşitul tuturor încercărilor sufletul sărăceşte şi devine fără rod, iar viaţa îşi pierde sensul şi devine insuportabil de plictisitoare. Ţelul nostru, pe care ni l-a pus în faţă Evanghelia, este să devenim ipostasuri universale, să aducem în lăuntrul nostru lumea toată, să trăim întreaga profunzime a istoriei lumii şi, mai presus de toate, istoria Omului. Aşadar toată omenirea este acest „Eu” şi toată istoria este viaţa mea.
Gheronda Sofronie Saharov, așa cum l-am cunoscut
Gheronda Sofronie face parte dintre acei oameni despre care ai putea vorbi ani în șir. În ce mă privește, Gheronda a avut o mare înrâurire asupra mea, ca teolog și ca preot. De când am primit de la Dumnezeu binecuvântarea de a-l cunoaște, am vorbit și am scris mult despre el, iar diferitele articole pe care le-am scris s-au publicat în unele din cărțile mele. Dar dincolo de aceste articole sporadice, am scris și o carte închinată lui, cu titlul Știu un om în Hristos, în care am încercat să descriu personalitatea și cuvântul său transmis prin viu grai. Dincolo de toate însă Gheronda este inepuizabil și nimeni nu poate spune că l-a surprins deplin în câteva scrieri, că i-a cuprins întreaga viață și teologie. De fiecare dată este înfățișată o latură a personalității sale.
Nu poate exista rugăciune acolo unde nu e participarea inimii
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. Când rostim această rugăciune, stabilim cu Hristos o relaţie personală care scapă raţiunii noastre. Viaţa lui Hristos pătrunde treptat în noi.
„Nouă ni s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credem în El, ci să și pătimim pentru El”
Actualmente, pe întregul pământ sunt răspândiți oameni care caută răspunsuri la întrebările lor. Setea duhovnicească nepotolită a multora este, iată, un eveniment cu adevărat tragic. Nu puțini sunt cei care stau la limita deznădejdii.
De ce îl împovărezi atât de mult pe Hristos?
Oricum şi oricât ar vorbi cineva despre Părintele, nu poate să nu se refere şi să nu descrie cu tot sufletul delicateţea, simplitatea şi dragostea de care dădea dovadă în toate manifestările sale. Oferea mângâiere printr-un cuvânt sau o frază care deveneau balsam pentru toate şi pentru totdeauna. Fiu mângâia prin cuvinte frumoase, ci prin cuvintele adevărului.
Rugăciunea poate împlini toate lucrurile
Dacă ne rugăm din inimă, cu toată atenţia, ziua va fi imprimată de rugăciunea noastră şi tot ceea ce se întâmplă va îmbrăca un caracter diferit. Binecuvântarea pe care am cerut-o de la Preaînaltul Dumnezeu va face să se nască o pace în sufletul nostru ce va avea un efect minunat asupra felului în care vedem şi înţelegem lumea. Omul de rugăciune priveşte mediul înconjurător într-o altă lumină. Calitatea intrinsecă a vieţii sporeşte.
Dumnezeu dorește să petrecem veșnicia împreună cu El
Cuviosul Serafim din Sarov (+1833) spunea: „Vârtutea nu este o pară, nu dintr-odată o mănânci”. Socotesc că sfântul avea în vedere nepătimirea – cununa unei îndelungate nevoințe. Trebuie să trăiești destul de îndelung spre a te apropia de țelul de pe urmă: vecinica petrecere în lumina Sfintei Treimi. Și în Psalmi aflăm rugămintea ca viața noastră să nu se curme la jumătatea căii: „Dumnezeul meu, nu duce pre mine întru înjumătățirea zilelor mele” (Psalm 101, 25). Rugându-ne pentru îndelungarea vieții noastre și a celorlalți, ne rugăm, bineînțeles, nu pentru o îndelungare fără sens a existenței noastre biologice, când am deveni neînstare de o mai mare propășire.
Dumnezeu este Iubire şi nu poate fi cunoscut decât prin iubire şi în iubire
Dumnezeu este Iubire şi nu poate fi cunoscut şi contemplat decât prin iubire şi în iubire; de aceea, poruncile lui Hristos care duc la cunoaşterea şi la contemplarea lui Dumnezeu sunt porunci ale iubirii. Misterul Treimii rămâne necuprins până la sfârşit, căci el depăşeşte puterea înţelegerii noastre şi facultăţile naturii noastre create. Şi totuşi, necuprins şi ascuns, el ni se revelează neîncetat în mod „existenţial” prin credinţă şi prin viaţa dusă în credinţă, ca izvorul nesecat al Vieţii veşnice.
Tot războiul este spre a dobândi smerenia
La început, când omul vine spre a lucra Domnului, Domnul, cu harul Său, dă sufletului puterea de a râvni binele și totul îi este ușor și prielnic; iar când sufletul vede în sine acestea, necercat fiind, gândește: „Toată viața mea voi râvni așa”. Făcând astfel el se înalță mai presus de cei ce viețuiesc negrijuliu și începe să-i judece; și așa pierde acel har care-l ajuta să plinească poruncile lui Dumnezeu. Și nu înțelege sufletul cum s-a întâmplat aceasta; atunci fusese atât de bine, iar acum totul a devenit greu, și nu-i este a se ruga. Dar nu trebuie să te înfricoșezi: este Domnul Carele cu milostivire povățuiește sufletul.
Dacă pocăinţa arde ca o flacără, poate să refacă o viaţă trăită în păcate
Suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Când raportăm realitatea vieţii zilnice la această revelaţie divină, cădem în deznădejde. De ce este atât de greu să trăim creştineşte aici şi acum? Pentru că este vorba de viaţa divină şi veşnică. Pentru noi, care suntem creaţi din nimic, ce relaţie este între nimicnicia noastră, sărăcia noastră şi această aspiraţie atât de înaltă, infinită?
A împărtăşi responsabilitatea greşelii celui pe care-l iubim şi chiar a o lua cu totul asupra noastră nu este un lucru ciudat, ci cu totul firesc
Oamenii au de obicei o concepţie juridică despre dreptate. Ei resping ca nedreaptă ideea ca cineva să ia asupra lui responsabilitatea greşelii altuia. Acest lucru nu cadrează cu conştiinţa lor juridică. Dar duhul iubirii lui Hristos vorbeşte altfel. Potrivit duhului acestei iubiri, a împărtăşi responsabilitatea greşelii celui pe care-l iubim şi chiar a o lua cu totul asupra noastră nu este un lucru ciudat, ci cu totul firesc.
Păziţi-vă de tot cuvântul care răneşte…
Fi-ţi cu multă luare-aminte! Nu lăsaţi nici un gând negativ să pătrundă în inima voastră.
Oamenii singuri își zidesc propriul iad
Mândria este întunecatul hău cel fără de fund în care s-a afundat omul în căderea lui. Înclinând spre ea de bunăvoie, el a orbit duhovnicește și s-a făcut neputincios a-i recunoaște prezența în mișcările inimii și minții.
Nu putem iubi fără să suferim. Cea mai mare durere este să iubim până la sfârşit…
Dacă, așa cum mărturisim în Crez, Hristos este Dumnezeu adevărat, Mântuitorul lumii, Creatorul ei, prin Care toate s-au făcut, cum putem să ne reducem credinţa pe care o avem la o problemă de naţionalitate, de loc, de epocă…? Eu nu cunosc nici un Hristos grec, rus, englez, arab… Hristos, pentru mine, este totul. Ființă mai presus de cosmos.
Chip şi închipuire ‒ cu cine alegem să ne asemănăm?
Pentru credinciosul simplu şi smerit, slobozirea de sub stăpânirea închipuirii se dobândeşte prin simpla şi întreaga năzuinţă de a trăi după voia lui Dumnezeu. Este ceva atât de simplu, şi totodată „ascuns de cei înţelepţi şi înţelegători”, şi nu este cu putinţă a o lămuri în cuvinte.
Totul este zidit spre a sluji omului
Fericitul Stareț mi-a fost un mare dar de sus și o deosebită experiență. Era chipul adevăratului creștin, ce mă izbea prin desăvârșirea lui; zăream în el o uimitor de armonioasă îmbinare a ceea ce ar fi extremități de neîmpăcat. Astfel, pe de-o parte, vedeam în el o neobișnuită compătimire față de tot ce este viu, față de toată făptura, atingând măsuri unde, în chip firesc, s-ar naște gândul că ar fi vorba de o sensibilitate patologică, neobișnuită oamenilor de o asemenea bărbăție; și totodată întâmpinai aci o altă latură a vieții sale ce vădea faptul că cea dintâi nu fusese un fenomen patologic, ci cu adevărat o mareție mai presus de fire și o milostivire a harului.