Infricoşător să ne gândim că oamenii preferă orice lucru din această lume, slavei veşnice pe care Fiul Cel împreună veşnic cu Tatăl ne-o oferă El Însuşi.
Să fie oare slăbiciunea inimii cea care ne împiedică să credem în înalta noastră chemare? Să fie oare firea noastră ce suferă zilnic stricăciune înaintea ochilor noştri, cu adevărat în stare să simtă acea sublimă şi sfântă veşnicie? Da. Cel Ce ne-a creat dă mărturie pentru aceasta. El a luat forma fiinţei pe care El Însuşi a creat-o, ca să ne arate ca om în trupul nostru desăvârşirea Tatălui la care suntem cu toţii chemaţi.
„Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Dacă El a biruit lumea, aceasta înseamnă că El S-a făcut ca om mai presus de lume. Şi oricine crede întru El, biruind „legea păcatului care este în mădularele noastre” (Romani 7, 23), se face asemenea Lui, mai presus de lume.
Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 99