„Celui ce-ţi cere, dă-i şi nu te întoarce de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine” Cuvintele acestea ne îndeamnă la un lucru social, la iubirea unora faţă de alţii şi la ceea ce este potrivit cu natura noastră. Într-adevăr, omul este un animal politic şi social, iar trăirea laolaltă, ca şi relaţiile pe care le avem unii cu alţii ne arată că dispoziţia noastră de a da pentru îndreptarea celui lipsit, trebuie să fie ceva cât se poate de necesar.
Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a dat uzul vorbirii, ca să ne descoperim unii altora simţămintele inimilor, şi, datorită naturii noastre comune, să facem cunoscute celorlalţi oameni gândurile noastre, dându-le la iveală că din nişte cămări ascunse ale inimii. Dacă am fi alcătuiţi numai din suflet, ne-am înţelege unii cu alţii numai prin gândire; dar, pentru că sufletul nostru îşi zămisleşte gândurile în ascuns în trup, că sub o perdea, este nevoie de cuvinte şi de nume ca să facem cunoscute cele aflate în adâncul nostru. Când gândirea noastră e rostită, atunci este purtată de cuvânt că de o luntre, străbate aerul şi trece de la cel ce grăieşte la cel ce aude.
Fereşte-te de aceia pe care-i vezi că neglijează poruncile lui Dumnezeu. Se constată că aceştia sunt morţi pentru virtuţi şi trăiesc pentru patimi; că se bucură de propriile lor voinţe, dar sunt goliţi de bucuria dumnezeiască. Cu astfel de inşi să nu ai nici un fel de amestec, nici să stărui în a conversa cu ei decât numai dacă doresc să-i întorci de la calea lor rătăcită.
„Mântuieşte-mă de toţi cei ce mă prigonesc şi mă izbăveşte, ca nu cumva să răpească, ca un leu, sufletul meu.”
– Care este deosebirea dintre a mântui și a izbăvi?
– De mântuire au nevoie mai ales cei slabi; de izbăvire, cei care sunt ţinuţi în robie. De aceea, cel care are în el însuşi slăbiciunea, dar primeşte în sine credinţa, este condus la mântuire de propria sa credinţă. Că spune Domnul: „Credinţa ta te-a mântuit”; şi: „Fie ţie cum ai crezut!”
Evlavios lucru şi fără de saţiu este pentru un suflet iubitor de Dumnezeu să-şi aducă aminte necontenit de Dumnezeu; dar îndrăzneţ lucru este a vorbi de cele despre Dumnezeu, pentru că mintea nu se poate urca până la măsura vredniciei Lui, iar cuvântul, la rândul său, exprimă slab cele pe care mintea le concepe. Dacă, deci, mintea noastră este mai prejos de înţelegerea măreţiei lui Dumnezeu, iar cuvântul este mai prejos şi decât mintea, nu este, oare, neapărată trebuinţă de tăcere, ca nu cumva prin slăbiciunea cuvintelor să punem în primejdie minunea vorbirii despre Dumnezeu?
„Căci, fie pentru ca cineva, drept fiind, să fie distins şi pus în lumină strălucitoare ca Iov, căruia i s-a spus din partea lui Dumnezeu, adică cel care-L reprezenta, arătându-i şi motivul pentru care a fost încredințat ispitei: Găseşti tu, cu adevărat, cusur judecății Mele sau ca să te arăți drept? (Iov 40, 8); fie pentru ca prin răbdarea durerilor să se învrednicească de mângâiere în viața viitoare, ca Lazăr, despre care Avraam spune că a primit cele rele în viața lui, motiv pentru care aici se mângâie (Luca 16, 20).
Nimeni dintre noi, dacă vrea să fie socotit înțelept, să nu uite să mulțumească pentru tot ce i se întâmplă în viață. Însă cei mai mulți dintre oameni fac precum cei nemulțumitori: disprețuiesc cele ce au și doresc cele ce le lipsesc. Robul e nemulțumit că nu-i liber. Cel născut liber e nemulțumit că nu s-a născut în altă țară, mai cu vază, că nu-i dintr-o familie renumită prin noblețe, care să fie celebră.
Aşadar, înfăţişează-te cu grijă în faţa lui Dumnezeu în timpul rugăciunii sau al psalmilor. Să nu te supere somnolenţa minţii şi să nu fie dezacord între minte şi limbă, ci acord deplin pentru amândouă să pronunţe cuvintele. Aceasta deoarece precum este imposibil să slujeşti la doi domni (Matei 6, 24), tot astfel nu poţi să aduci lui Dumnezeu o dublă rugăciune (una să gândească mintea şi alta să rostească limba).
Tu păzeşte vrednicia cea dată, căci ai fost zidit stăpân, stăpân peste patimi. Stăpâneşte fiarele, stăpâneşte pe cele târâtoare, stăpâneşte pe cele zburătoare! Nu te înălţa cu gândul, nu fi uşor la minte şi nestatornic! Căci ai fost pus să stăpâneşti cele zburătoare, nu să te asemeni cu cele zburătoare.
În necazurile noastre, alergăm la orice om decât la Dumnezeu.
Adică: nu lua seama nici la cele ale tale, nici la cele din jurul tău, ci numai la tine însuți. Altceva suntem noi înșine, altceva cele ale noastre și altceva cele din jurul nostru. Sufletul și rațiunea suntem noi înșine, întrucât am fost făcuți după chipul Creatorului. Trupul și simțurile Sale sunt cele ale noastre. Averile, artele și meseriile sunt cele dimprejurul nostru.
Lumea care uită de Dumnezeu, fraţilor, este stăpânită de nedreptate faţă de aproapele şi de lipsă de omenie faţă de cei neputincioşi, după cum spune dumnezeiescul Apostol: „După cum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, i-a lăsat Dumnezeu la mintea lor cea necercată ca să facă cele ce nu se cuvin, plini fiind de toată nedreptatea, de răutate, de lăcomie, de râcă, plini de invidie, de ucidere, de vrajbă, de viclenie, de nărav rău, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, batjocoritori, mândri, semeţi, izvoditori de rele, neplecaţi părinţilor, neînţelegători, lipsiţi de dragoste, nemilostivi” (Rom. 1:28-31).
„Dumnezeu ridică la înălțime gândurile noastre și nu le lasă aruncate la pământ și vrednice de a fi călcate în picioare. Apoi, ca prin niște cârcei, prin legăturile dragostei ne ține strâns uniți de semenii noștri; și, rezemați pe ei, să tindem mereu spre înălțime; și asemenea viței de vie agățătoare să ne urcăm spre culmile celor mai înalte virtuți.
Tu păzeşte vrednicia cea dată, căci ai fost zidit stăpân, stăpân peste patimi. Stăpâneşte fiarele, stăpâneşte pe cele târâtoare, stăpâneşte pe cele zburătoare! Nu te înălţa cu gândul, nu fi uşor la minte şi nestatornic! Căci ai fost pus să stăpâneşti cele zburătoare, nu să te asemeni cu cele zburătoare.
Să nu te îngâmfezi deci, să nu te înalţi, să nu cugeți mai înalt decât firea omenească şi pământească!
Orice faptă, iubitule, şi orice cuvânt al Mântuitorului nostru Iisus Hristos este normă de pietate şi de virtute. Pentru aceasta, desigur, S-a şi întrupat, înfăţişând ca într-un tablou pentru noi pietatea şi virtutea, pentru ca privind la acest tablou să imităm fiecare, după putere, originalul (arhetipul). Căci pentru aceasta poartă însuşi corpul nostru, pentru ca să imităm şi noi, pe cât se poate, viaţa Lui. Aşadar, tu, când auzi cuvântul şi fapta Lui, să nu asculţi cu indiferenţă şi simplu, oricum ar fi, ci să pătrunzi în fondul sensurilor; să devii părtaş acelora care l-au transmis după înţelesul tainic.
“Unge-ți capul tău și spală-ți fața ta” (Mt. VI, 17). Cuvintele acestea ale Scripturii te cheamă la taine. Cel uns a fost uns, cel spălat a fost spălat. Tu îndreaptă această poruncă la suflet! Unge capul cu ungere sfântă, ca să ajungi părtaș al lui Hristos și așa apropie-te de post.
Nu-ți ascunde fața ca actorii! Fața ți-o ascunzi atunci când o figură plăsmuită și superficială vine să întunece simțămintele tale interioare. Ți le ascunzi cu minciuna ca și cu un văl. Actorul înfățișează pe scenă persoane străine.
“Sunați din trâmbiță la lună nouă, în ziua însemnată a sărbătorii voastre” (Ps. LXXX, 3). Poruncă profetică sunt cuvintele acestea! Dar citirile din Sfânta Scriptură, pe care le-am ascultat astăzi, sunt mai puternice decât sunetul trâmbiței și mai lămurite decât orice instrument muzical. Nu vestesc sărbatoarea premergătoare acestor zile.
Am cunoscut harul posturilor prin proorocul Isaia. Isaia a lepadat postul iudaic și ne-a arătat adevăratul post, spunând: “Nu postiți în judecăți și în certuri […] ci dezleagă toată legătura nedreptății” (Is. LVIII, 4,6); iar Domnul a zis: “Nu fiți triști […] ci spală-ți fața ta și unge-ți capul tău” (Mt. VI, 16-17).