„Cereţi şi vi se va da”, „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi și Eu vă voi odihni pe voi”. Cu aceste cuvinte îi cheamă Hristos pe toţi cei care se află sub povara păcatelor. Şi adaugă în Apocalipsă: „Cel însetat să vină… Eu celor însetaţi le voi da să bea din izvorul vieţii”. Alergaţi toţi cei însetaţi, strigă Domnul, la izvorul veşnic şi de viaţă făcător.
Adevărul nu stă în fețe, înfățișări și cuvinte, nici nu se odihnește Dumnezeu în acestea, ci în inimi înfrânte, în duh de smerenie și în suflete luminate de cunoștința lui Dumnezeu.
Tot cel ce vrea să-L găsească pe Dumnezeu, să se tăgăduiască pe sine însuşi (Matei 7, 23), să nu-şi cruţe sufletul, ci duşmănie să pună (Facerea 3, 15) între el şi toţi cei ce umblă după trup (Romani 8, 4; II Corinteni 10, 2).
Şi unde ne vom duce sau unde vom fugi, fraţilor, de la faţa Lui Dumnezeu (Psalmi 138, 7)? Căci dacă urcăm la Cer, Îl vom găsi acolo; iar de vom coborî la iad, El este şi acolo (Psalmi 138, 8); de vom ajunge la capătul mării, nu vom fugi de mâna Lui, ci dreapta Lui va ţine sufletele şi trupurile noastre (Psalmi 138, 9-10).
Prin urmare, să ne sârguim, fraţii mei iubiţi, să găsim pe Hristos şi să-L vedem, să vedem cum sunt frumuseţea şi farmecul Lui, fiindcă pe mulţi oameni îi vedem răbdând, pentru pofta unor lucruri vremelnice, osteneli şi chinuri multe, şi făcând călătorii lungi, ba chiar dispreţuind până şi femeile şi copiii, şi orice altă slavă şi desfătare, şi nepreferând nimic altceva decât voia proprie, ca nu cumva să nu-şi atingă scopul lor.
Cuvintele sfinților sunt cuvinte ale lui Dumnezeu și nu ale oamenilor; să le pună în inima lui și să le păzească pe ele [Lc 2, 19] în siguranță, deoarece cuvintele lui Dumnezeu sunt cuvinte de viață [In 6, 68] și cel ce le are întru sine și le păzește are viață veșnică [In 5, 24]. Fiindcă șezând adeseori la mese scumpe, nu cred că cineva dintre voi a fost atât de leneș încât să ațipească și să ia numai cele ce-i sunt de ajuns, ci se grăbește să iasă luând cu sârguință și pentru ziua de mâine, sau ca să dea și unor prieteni, sau săracilor.
Dumnezeu a luat din Adam părticica din carnea lui şi a umplut locul cu altă came, iar carnea pe care a luat-o a zidit-o într-un om întreg, dar nu i-a adăugat lui Adam un suflet în locul celui pe care l-a luat împreună cu coasta sa, nici iarăşi nu l-a adăugat pe acesta în Eva ulterior; ci era ca şi cum carnea luată avea o umplere în locul coastei, dar sufletul nu încă. Dar ascultă acest lucru încă şi mai limpede.
„Cei mai mulţi cinstesc ca nepătimitori şi ca sfinţi pe cei ce făţăresc virtutea şi altceva arată în pielea obrazului, şi altceva sunt după omul din lăuntru, şi anume plini de toată nedreptatea, pizma, viclenia şi răul miros al plăcerilor. Ei socotesc aşa, pentru că nu au ochiul sufletului curăţit, nici nu sunt în stare să-i cunoască pe aceia după roadele lor. Iar pe cei ce petrec în evlavie şi virtute şi în nerăutatea inimii, care sunt sfinţi cu adevărat, îi socotesc, în chip greşit, ca pe oamenii de rând şi trec pe lângă ei dispreţuindu-i şi îi ţin de nimic.
Căci cel care nu ia aminte la cuvintele insuflate de Dumnezeu nici nu pune uşa de îngrădire împrejurul buzelor lui [Ps 140, 3], nici nu-şi întoarce urechea lui de la auzire deşartă [Ps 118, 37] şi nu-şi aduce aminte de răspunsul de pe urmă şi de înfricoşătorul tribunal al lui Hristos, cum va trebui să ne înfăţişăm cu toţi goi şi dezbrăcaţi înaintea lui şi să dăm cuvânt pentru cele grăite de noi, cum oare ar putea dobândi lacrimi şi se va putea plânge cu căldură pe sine însuşi, chiar dacă ar fi să trăiască mai mult de o sută de ani în haina monahală?
„Cereţi şi vi se va da”, „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi și Eu vă voi odihni pe voi”.
Învierea lui Hristos este învierea noastră a celor ce zăceam jos, la pământ (…) Învierea și slava lui Hristos este, însă, precum s-a spus, slava noastră, care are loc, se face arătată și văzută nouă prin Învierea Lui întru noi; căci însușindu-Și o dată (prin Întrupare) cele ale noastre, cele pe care le face întru noi Și le atribuie Lui Însuși. Învierea sufletului este, deci, unirea cu viața; căci așa cum trupul mort, dacă nu primește întru sine sufletul viu și nu se amestecă în chip neamestecat cu acesta, nu se spune că este și nu poate să fie viu dacă nu se unește în chip negrăit și necontopit cu Dumnezeu, care e cu adevărat viața veșnică ( I Ioan, 5, 20). (…)
Omul cu frică de Dumnezeu nu nesocotește legea postului. Vă voi vorbi despre această problemă, căci diavolul cel viclean, care urăște tot binele, merge la fiecare creștin și, legându-l nevăzut cu nesârguința și lenea, îl silește să nesocotească sfântul post, care dă naștere atâtor bunătăți duhovnicești și care contribuie la mântuirea noastră. De aceea, vă rog să nu-l ascultați pe vrăjmașul mântuirii noastre, nici să vă supuneți patimii îmbuibării pântecelui și nici să vă întoarceți la obiceiul cel rău din trecut.
La citirile de la dumnezeieștile slujbe nu scăpați prilejul, fraților, de a vă îmboldi unii pe alții spre ascultare. Căci așa cum la o masă sensibilă îi îndemnăm și îi poftim pe vecinii noștri să mănânce, și pe cei pe care-i iubim mai mult decât pe alții îi silim să mănânce, tot așa și la masa aceasta hrănitoare de suflete trebuie să fim cu băgare de seamă și să-i îndemnăm pe vecinii noștri, ca să nu fim osândiți ca unii ce nu ne iubim unii pe alții și să pierdem faptul de a fi ucenici ai lui Hristos; fiindcă El spune:
Să ne păzim, așadar, fraților, nu numai de mâncarea în ascuns, dar și de săturarea de bucatele puse înaintea noastra la trapeză. Da, vă îndemn și nu încetez îndemnându-vă, să va aduceți amine de sfânta săptămână care a trecut.
Socotiți-vă folosul care vine din postire, din priveghere și din psalmodie, dar și mâhnirea, fericirea, tăcerea [2 Cor.7, 11]. Fiindcă atunci mănăstirea îmi pare a fi nelocuită de oameni, ci locuită numai de îngeri, pentru faptul că nu se mai aude în ea niciun cuvânt lumesc, ci numai doxologia înălțată de către noi lui Dumnezeu, care este o lucrare a îngerilor.
Postul risipeşte şi alungă cum alungă soarele ceaţa, întunericul inteligibil şi acoperământul păcatului aşezat peste suflet. Postul ne face să vedem cu mintea văzduhul duhovnicesc, în care nu răsare, ci pururea străluceşte Soarele cel neapus, Hristos Dumnezeul nostru. Luându-şi împreună-lucrătoare privegherea, postul înmoaie învârtoşarea furişată în inimă şi în locul lăcomiei dinainte, face să ţâşnească izvoarele străpungerii inimii; lucru pe care să râvnim să se facă şi în fiecare din noi înşine, rogu-vă fraţilor!
Postul, acest medic al sufletelor noastre, obișnuiește să domolească unuia fierbințelile și mișcările trupului, altuia să-i îmblânzească irascibilitatea, altuia îi alungă somnul, altuia îi trezește râvna, altuia îi curăță mintea și o face din nou liberă de cugetele rele, altuia îi domolește limba nedomolită și o reține ca și cu un frâu prin frica lui Dumnezeu, nemailăsând-o să rostească cuvinte nefolositoare și putrede; altuia îi ocrotește nevăzut înălțările și-i fixează ochii și nu-i lasă să se mai poarte cu curiozitate încolo și încoace, și îl învață să se privească pe sine însuși și să-și aducă aminte numai de păcatele și lipsurile sale.
“Faţă de Dumnezeu trebuie să-ţi păzeşti conştiinţa curată, ca toate câte le ştii că nu slujesc Lui, să nu le faci; faţă de părintele tău, ca să faci tot ce îţi spune potrivit scopului pe care-îl urmăreşte, neadăugând şi netăind nimic; faţă de oameni trebuie să-ţi păzeşti conştiinţa, ca cele ce tu le urăşti, altuia să nu le faci; iar faţă de lucruri trebuie să te fereşti de trecerea măsurii în tot ce faci: în mâncare, în băutură şi în îmbrăcăminte. Simplu grăind, toate câte le faci ca în faţa lui Dumnezeu, ca să nu fii mustrat în vreo privinţă de conştiinţă.”