„Au trimis Dumnezeu pre Duhul Fiului său în inimile voastre, carele strigă: Avva Părinte.” (Gal. 4:6)
1. De ce ne este rânduit postul? Cred că pentru a ne aminti mai bine obârşia noastră. Ca să ne amintim că nu suntem doar rodul pământului, ci al cerurilor – mai întâi de toate al cerurilor. Ca să ne aducem aminte că sântem neam ales, şi că Tatăl nostru e însuşi Împăratul cerurilor şi pământului.
În mijlocul zarvei şi batjocurii oamenilor, rugăciunea mea se înalţă către Tine, o, Împăratul meu şi Împărăţia mea. Rugăciunea este tămâie care neîncetat îmi tămâiază sufletul şi o înalţă spre Tine şi Te atrage pe Tine către el.
Apleacă-Te, Împăratul meu, ca să-Ţi pot şopti taina mea cea mai de preţ, rugăciunea mea cea mai de taină, dorirea mea cea mai statornică. Tu eşti ţinta tuturor rugăciunilor mele, a tuturor căutărilor mele. Nu caut nimic în afara Ta, cu adevărat, Te caut doar pe Tine.
„Din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sânt care spurcă pre om.” (Mat. 15:19)
1. Aceste cuvinte le-a spus Domnul tău, fiule. Acestea Le-a spus Evreilor necreştinaţi a căror inimă, din pricina păcatului strămoşesc şi păcatului lor, se preschimbase în izvor nu al vieţii, ci al morţii şi a toată putreziciunea.
Voi, cei zidiți din pământ, priviți la toate dimensiunile vieții și veți conștientiza cât de adevărată este această frază: iubirea desăvârșită alungă teama. Când dragostea este prezentă, teama nu-și are loc! Când dragostea lipsește, domnește teama.
De unde provine teama? Din lipsa dragostei. Și dragostea, din ce este constituită?
„Fie ca inima ta să nu pizmuiască pre cei păcătoşi, mai bine fii mereu în frica Domnului.” [Pilde 23:17]
1. Eşti om botezat, adică curăţit de necurăţia dintru început şi plivit de buruiana cea străveche. Necurăţia cea dintru început şi buruiana cea străveche au izvorât din păcatul cel dintru început şi străvechi al strămoşilor. Oare preţuieşti cum se cuvine mila şi prea-marele dar ce ţi s’a dat prin botez?
Despre ce se vorbeşte în Evanghelie mai mult ca despre fericirea oamenilor? Mie îmi pare că Evanghelia ar putea fi numită „Cartea Fericirii”; învăţătura lui Hristos – „învăţătura despre fericire”.
Prima învăţătură pe care Hristos a vestit-o lumii a fost învăţătura despre fericire. Biserica Ortodoxă repetă mereu oamenilor această învăţătură la începutul liturghiei, prin cântarea „Fericirilor”. Potrivit învăţăturii lui Hristos, fericiţi sunt:
Am auzit odată cum cineva, într-o cuvântare funebră, a strigat: „Veșnică să-ți fie pomenirea pe pământ!” Am fost mirat de această greșită interpretare a credinței noastre. Oare poate fi ceva veșnic pe pământ, unde totul trece grabnic ca o nuntă? Cu adevărat, de tot nimicnic bine dorim noi răposatului când îi dorim să-i fie pomenirea veșnică în această lume, care va lua sfârșit ea însăți.
„Cunoaşteţi argumentul Mântuitorului Iisus Hristos: „Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Mt. 11, 30). Într-adevăr, credinţa în Dumnezeu este mai uşoară decât necredinţa. Mai uşor este postul decât lăcomia şi luciditatea decât beţia. Mai uşoară este viaţa cu rugăciune decât fără rugăciune. Mai uşor este să faci milostenie decât să-ţi însuşeşti ceva care nu este al tău. Mai fericit este să sprijini viaţa altor oameni decât să o „denigrezi”.
Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oamenii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.
Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre. Dar Domnul, care spune: ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El (Matei 6, 8 ) îndeamnă totodată pe oameni să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea (Luca 18, 1).
Despre minunata sălăşluire a lui Dumnezeu în om Domnul a spus ucenicilor Săi aceasta: „Cel ce Mă iubeşte pe Mine… şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el si Ne vom sălăşlui în el”. Aceste cuvinte s-au împlinit la apostoli şi la toţi sfinţii. Apostolul Ioan scrie în prima sa epistolă: „Dumnezeu rămâne în noi. Prin aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El în noi, din Duhul pe care ni L-a dat”. Apostolul Pavel afirmă despre sine: „Nu viez eu, ci viază întru mine Hristos”. Ce spunem? Nu aveau toţi apostolii pe Dumnezeu în ei? Din acea zi istorică, în care Dumnezeu Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei în a cincizecea zi după Înviere, toţi s-au umplut de Duhul Sfânt.
PUŢIN ŞI MULT
Cine nu se mulţumeşte cu un bine mic, acela crede într-un bine mai mare şi-l caută pe acesta. Cine nu se mulţumeşte cu un bine mai mare, acela crede în binele cel mai mare şi-l caută pe acesta. Dar cine nu se mulţumeşte cu binele cel mai mare, acela nu mai crede în nici un bine şi nici nu caută vreun bine. Cine nu se mulţumeşte cu o stare morală scăzută, acela crede într-o stare morală mai înaltă şi o caută pe aceasta. Cine nu se mulţumeşte cu o stare morală mai înaltă, acela crede într-o stare morală şi mai înaltă şi o caută pe aceasta.
Dumnezeu L-a înviat mai întâi pe Domnul Hristos, Omul: pe El L-a înviat mai întâi din mormânt. Hristos este Capul nostru. Astfel, spre a învia şi toate neamurile de credincioşi ce aveau să fie după aceea, a trebuit ca mai întâi Dumnezeu să învie Capul. Înviind Capul, se asigura şi învierea întregului trup, cu toate mădularele lui. Prin urmare, Sfântul Apostol Pavel grăieşte despre învierea din morţi şi preaslăvire ca de un lucru încheiat, deja desăvârşit.
Adevărul nu este un gând, nu este o vorbă, nu este o legătură între lucruri, nu este o lege. Adevărul este Fiinţă. Adevărul este putere dătătoare de viaţă, care la toate dă viaţă. Adevărul este fiinţă, care cuprinde toate fiinţele. Adevărul este precum aerul, dar nu este aer, în care înoată toate fiinţele; este precum lumina, dar nu este lumină, în care strălucesc toate fiinţele în cer şi pe pământ.
1. Câştigul personal cu desfătarea proprie;
2. Legătura de rudenie sau de sânge;
3. Legile comunităţii;
4. Conştiinţa;
Când oboseşte dragostea, datoria o înlocuieşte. Când oboseşte datoria, legea o înlocuieşte. Câtă vreme mama arde de dragoste pentru copilul ei, ea face mai mult decât îi cere datoria sau legea.
Când dragostea mamei faţă de copilul ei se răceşte, mama îşi face numai datoria, adică face mai puţin decât poate dragostea, dar mai mult decât cere legea.
Gândirea are în slujba ei cinci simţuri; mintea are un singur simţ. Simţul minţii este gândirea. Raţionali sunt acei oameni la care gândirea stăpâneşte peste simţuri. Oamenii inteligenţi însă sunt mai presus decât cei raţionali, aşa cum cei raţionali sunt mai presus decât cei care se călăuzesc după simţuri.
Vestimentaţia de comandant nu vă va face viteji; nici rasa preotului, milostivi; nici toga de judecător, drepţi; nici scaunul de ministru, puternici, dacă sufletul vostru nu este plin de generozitate, milă, dreptate şi putere sufletească.
Trebuie să aveţi suflet puternic, capabil de trei lucruri: să rabde, să iubească viaţa şi să se jertfească. Astfel de suflet nu veţi avea niciodată dacă veţi fi pesimişti. Pesimistul nu este capabil să-şi jertfească viaţa, deoarece viaţa pentru el nu are valoare; poate numai să se „avânte”, nu însă să se jertfească.