Gândirea are în slujba ei cinci simţuri; mintea are un singur simţ. Simţul minţii este gândirea. Raţionali sunt acei oameni la care gândirea stăpâneşte peste simţuri. Oamenii inteligenţi însă sunt mai presus decât cei raţionali, aşa cum cei raţionali sunt mai presus decât cei care se călăuzesc după simţuri.
Vestimentaţia de comandant nu vă va face viteji; nici rasa preotului, milostivi; nici toga de judecător, drepţi; nici scaunul de ministru, puternici, dacă sufletul vostru nu este plin de generozitate, milă, dreptate şi putere sufletească.
Trebuie să aveţi suflet puternic, capabil de trei lucruri: să rabde, să iubească viaţa şi să se jertfească. Astfel de suflet nu veţi avea niciodată dacă veţi fi pesimişti. Pesimistul nu este capabil să-şi jertfească viaţa, deoarece viaţa pentru el nu are valoare; poate numai să se „avânte”, nu însă să se jertfească.
Necunoaşterea, grija şi deznădejdea stau ca un bici întreit deasupra capului oricui Îl uită şi-l leapădă pe Dumnezeu, Ziditorul său. Căci cu cât adună mai multe cunoştinţe mărunte, cu atât simte că ştie mai puţin; cu cât grămădeşte mai multă bogăţie, cu atât se simte mai sărac; cu cât caută mai multă fericire, cu atât se cufundă mai adânc în întunericul deznădejdii.
Ştiţi, oare, cine sânt cei mai mari neştiutori? Sânt oamenii care nu-l cunosc pe Dumnezeu, nici puterea lui Dumnezeu. Aceasta a mărturisit-o însuşi Domnul Iisus, când a spus saducheilor, ispititorii Săi:
Când un oaspete înnoptează la un gospodar, întreabă ce fac copiii gazdei, vorbeşte cu argaţii, dar neîncetat se gândeşte la stăpânul casei. Despre gospodar cugetă, despre el întreabă, lui îi trimite salutări, lui îi face daruri, pe el îl salută, lui îi mulţumeşte, şi împreună cu toţi cântăreţii îi viersuieşte cântări şi osanale.
Toate acestea sunt cu totul fireşti, chiar şi pentru Europenii de dreapta ori de stânga, fără de minte. Da, sunt cu totul fireşti. Şi ce e firesc a fost ţinut de poporul Evreiesc câteva mii de ani, începând de la Noe, făuritorul de arcă, până la Apostolul Petru, cârpitorul de mreje.
O, Preabogatule Împărate, cu un dar, Tu ai umplut toate mâinile noastre întinse către cer! Bucuraţi-vă, o, tu, cerule şi, o, tu, pământule, bucuraţi-vă!
Bucură-te, o, tu, cerule, precum se bucură mama care îşi hrăneşte copiii cei flămânzi; bucură-te, o, tu, pământule, precum se bucură copiii la primirea hranei din mâinile mamei lor!
Biruinţa lui Hristos este singura biruinţă întru care se poate bucura întreaga lume, chiar de la începuturi până la sfârşit.
Sunt întâmplări în istoria neamului omenesc care, precum un clopot mare, răsună în fiecare zi în urechile celor ce aud şi cheamă conştiinţa lor la trezire. O astfel de întâmplare, care de mii de ani tulbură conştiinţa oamenilor, este alegerea între Iisus Hristos şi Varavva sau Barabba – aşa cum pronunţă ereticii din Apus. Cel ce a propus şi a prezidat această alegere a fost Póntie Pilát, un Róman politheist; cei ce au ales au fost Evreii monotheişti. Pilát a încercat tot ce putea ca să-l slobozească pe Iisus, căci nu a izbutit să găsească vreo vină la El.
Tu reverşi Sfântul Tău Mir în stele, o, Duhule Sfinte, şi din incendii fără sens Tu faci candele de veghe dinaintea Slavei Cerului. Revarsă-Te şi în sufletul meu şi dintr-un incendiu pătimaş fă o candelă de veghe dinaintea cerurilor.
Tu umbli prin câmpuri de flori fără să fii auzit şi Tu stropeşti florile cu Harul Tău, astfel încât sângele pământului să nu pătrundă la suprafaţă, ci să se vadă doar frumuseţea lui Dumnezeu. Stropeşte şi câmpul sufletului meu cu Harul Tău, ca să nu se poată spune că taina sufletului meu a rodit din sângele pământului ci că este împodobit cu frumuseţea lui Dumnezeu.
„Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.” (Pilde 4:23)
1. Gospodarul îşi păzeşte de păsări ţarina însămânţată, şi de omizi livada şi îşi păzeşte de fiare stâna, dar nimic altceva nu îşi păzeşte gospodarul precum casa de tâlhari, de foc, de ape, de fulgere, şi de toată necurăţia. Ce e casa pentru gospodărie, este inima pentru om. Pentru acesta s-a zis: „Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima”.
Cine vrea să-L vadă pe Hristos trebuie să se ridice în duh deasupra naturii, pentru că Hristos este mai mare decât natura. Mai uşor este să vezi un munte înalt de pe o colină decât din vale. Zaheu era mic de statură si, vrând să-L vadă pe Hristos, s-a suit într-un copac înalt. Cine vrea să-L întâlnească pe Hristos trebuie să se curăţească, pentru că-L întâlneşte pe Sfântul Sfinţilor. Zaheu era întinat de iubirea de argint si nemilostivire si, când s-a întâlnit cu Hristos, s-a grăbit să se cureţe prin pocăinţă si facere de bine. Căinţa este părăsirea cărărilor rele bătătorite de picioarele oamenilor, precum si de gândurile si dorinţele lor, si întoarcerea pe o cale nouă: calea lui Hristos.
Ai citit în Evanghelie aceste spuse ale lui Hristos: tot păcatul şi toată hula se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta oamenilor nici în lumea aceasta, nici în cealaltă. Şi întrebi: ce este hula împotriva Duhului Sfânt? Este hula împotriva adevărului şi vieţii care este de la Dumnezeu Duhul Sfânt. Necredinciosul, care urăşte şi prigoneşte adevărul lui Dumnezeu, huleşte împotriva Duhului. Sinucigaşul, care urăşte şi ucide viaţa din sine, huleşte împotriva Duhului.
Aceasta este pecetea dumnezeiască, ce pecetluieşte orice lucru şi orice fiinţă, de la cea mai mică, până la cea mai mare.
Numai prin puterea lor, oamenii nu pot ridica decât a treia parte din pecetea cea tainică. Numai Acela care i-a pecetluit poate să desfacă toate peceţile.
Sporeşte încontinuu curăţia inimii, ca să ţi se ridice măcar pecetea unei singure taine din lume. Deoarece adevărul despre orice lucru este ca şi oglinda care nu se abureşte niciodată şi în care omul poate vedea frumuseţea lui cea cerească.
“Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oamenii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.
Flămând am fost şi Mi-aţi dat de am mâncat, le va spune celor milostivi Domnul, la înfricoşătoarea Judecată. Te miri citind Evanghelia: „Când a fost Hristos flămând pe pământ?”. El nu vorbeşte doar de timpul când a umblat trupeşte pe pământ, ci de toate timpurile, până la sfârşit; nici doar de oamenii milostivi din acele timpuri, ci din toate timpurile.
Viaţa duhovnicească este viaţa adevărată. Tot restul e materie.
Materie este şi trupul nostru; pământ luat din pământ. Pământ, apă, foc şi aer – din aceste patru materii este construit trupul omenesc. El este construit în chip atât de iscusit şi de minunat, că nu se poate arăta nici descrie – şi totuşi, trupul este în sine un lucru, nu este viaţă; este vehicul, nu este călător; este colivie, nu este pasăre.
În primul rând, deoarece credința noastră e lumină. Hristos a zis: „Eu sunt lumina lumii”.
Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.
Lumile roiesc în jurul Tău ca albinele în jurul unui cireș înflorit. O lume o dă pe cealaltă deoparte; una contestă moștenirea celeilalte; unul se uită la celălalt ca la un intrus în casa sa. Toți pretind un drept mai mare de la Tine decât Tu însuți o faci. Din revărsarea plinătății Tale mulțimile-s hrănite, o, Dulceață nesfârșită.
Ştiţi, oare, cine sunt cei mai mari neştiutori?