M-a impresionat faptul că un fost deținut politic, când a început să vorbească într-o adunare festivă, înainte de toate, a zis cu glas tare: „Doamne ajută-mă să nu greșesc”. Greșim noi înșine, și greșesc și alții, în ceea ce ne privește pe noi. Lucrul de căpetenie este să ni se facă „ocara, ca cinstea; lipsa, ca îndestularea; paguba, ca și câștigul și străinii, ca rudele după trup”. Dacă ajungem la măsura aceasta, am ajuns la nepătimire și suntem fericiți.
Rugăciunea de mijlocire a preotului, la care trebuie să se unească în sufletul său și creștinul care se pocăiește, este invocarea îndurării și al iertării divine. Aceste rugăciuni au darul de a deștepta în același timp nădejdea creștinului și de a deschide în sufletul său perspective și aspirații pentru o viață nouă.
De multe osteneli şi de multe lacrimi e nevoie pentru a ţine duhul smerit al lui Hristos, dar fără el se stinge în suflet lumina vieţii şi el moare. Trupul poate fi veştejit repede prin post, dar nu e deloc uşor ca sufletul să se smerească aşa ca el să rămână mereu smerit, şi nu e cu putinţă degrabă.
Mult timp a căutat V.A. o slujbă care să-i convină, dar nu a găsit. A încercat în multe locuri să lucreze, dar nicăieri nu a putut rămâne. Lucra câte o săptămână, după care pleca, iar uneori era dat afară de către conducerea fabricii în care se angajase.
Harul lui Dumnezeu dă putere de a iubi pe Cel iubit; şi sufletul e totdeauna atras spre rugăciune şi nu poate uita pe Domnul nici măcar pentru o secundă.
Atât cuvintele, cât şi tăcerea, ne pot aduce înaintea lui Dumnezeu. Insă e nevoie să ţinem minte că, pentru a ajunge acolo, trebuie să nu mai fim neîncetat cu luare aminte la noi înşine. Aceasta e una dintre cele mai mari primejdii care ne pândeşte atunci când ne rugăm – să ne urmărim propriile gânduri, întrebându-ne: „Ce se întâmplă cu mine acum? Sunt oare adâncit în propria-mi conştiinţă? Simt oare prezenţa lui Dumnezeu?
Esenţa păcatului, a oricărui păcat, constă în aroganta mărire de sine. Aceasta este esenţa însăşi a diavolului, a lui satana. Nu este nimic altceva decât a dori să te păstrezi doar înlăuntrul propriei tale fiinţe, a nu te dori în adâncul fiinţei tale decât pe tine însuţi.
Precum Duh este Dumnezeu cel închinat în Treime, după cuvântul către femeia Samarineancă, al Unuia din Sfânta Treime, dar Duh numim deopotrivă şi pe Cela Ce purcede de la Tatăl, ba încă şi harul Duhului Sfânt, căci zice „a suflat asupra ucenicilor şi le-a zis: luaţi Duh Sfânt” şi deşi două sau mai multe duhuri sunt numite astfel, nu înţelegem nimic mai puţin decât faptul că este închinat Duhul Unul, Simplu şi Necompus, şi numirile sunt nediferenţiate între ele, deşi prin înţeles diferă unele de altele.