Diavolul nu este o realitate impersonală; nu este o energie negativă care este prezentă în Univers. Diavolul este o realitate personală, adică este un înger, o persoană spirituală, care a devenit demon. Şi atunci diavolul când vine să-l ispitească pe tânăr, îl ia din mai multe părţi: încearcă cu răul; dacă nu reuşeşte cu răul, încearcă cu binele, să-l împingă în cealaltă extremă.
După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. Pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, că făcea aceasta sâmbăta. (Ioan 5:1-16)
Păcatul este o rană pe suflet. Dar pentru a trata rana, trebuie să o cunoști, trebuie să te evaluezi corect și complet. Care sunt, deci, păcatele? Și cum le ierarhizăm?
Dacă faci reproşuri fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ţi-ai pierdut pacea.
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Ne plângem mereu că împrejurările vieții sunt de așa natură încât nu avem posibilitatea să trăim o viață lăuntrică adâncă. Prin aceasta ne îndreptățim pe noi înșine pentru că nu știm să ne rugăm, că simțirile noastre sunt de suprafață, că nu este adâncime în sufletul nostru.
„Diferenţa între dragostea psihologică şi cea duhovnicească stă în următoarele: cel care are comuniunea adevărată cu duhovnicul său are nevoie de el, dar nu se scufundă în lipsa acestuia.
Lipsa duhovnicului se împlineşte cu rugăciune. Când omul se afundă, atunci arată că există o problemă. În situaţiile acestea, noi, duhovnicii, nu trebuie să ignorăm persoana respectivă, ci să ne acordăm mai mult timp pentru a o vedea, pentru a ne preocupa împreună de teme duhovniceşti.”
Trăim pe pământ și nu-L vedem pe Dumnezeu și nu-L putem vedea. Dar dacă Duhul Sfânt vine în sufletul nostru, atunci Îl vedem pe Dumnezeu așa cum L-a văzut Sfântul Arhidiacon Ștefan. Prin Duhul Sfânt, sufletul și mintea recunosc îndată că acesta este Domnul. Așa a recunoscut prin Duhul Sfânt Sfântul Simeon pe Domnul în micul prunc [adus la templu]; tot așa a recunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt și Sfântul Ioan Botezătorul și a trimis poporul la El.
Acest loc al nostru îşi are şi el propriul său colţişor de rai. Este tocmai această sfântă biserică. Deoarece fiecare sfântă biserică este, de asemenea, o bucăţică de cer pe pământ.
Dar ce poate să ne sfințească neîncetat? Așa cum strămoșii nu au pierdut relația lor cu Dumnezeu, așa nici noi nu o pierdem. Fiindcă Dumnezeu a pus înlăuntrul nostru chipul dumnezeirii, ne-a dat adică Chipul Lui de neșters și a dăruit firii noastre caracterul sfințeniei, al dumnezeirii, primul lucru care poate să ne sfințească este amintirea că fiecare dintre noi suntem chip al lui Dumnezeu. Unde sunt eu acolo este și Dumnezeu cel mai înainte de veci.
Iubite și adânc cinstite părinte Gheorghe!
Tema cuvântului meu este viața duhovnicească, ori, dacă socotiți mai potrivit să spunem, povățuirea duhovnicească sau purtarea de grijă față de suflete.
În ceea ce priveşte deasa Împărtăşanie, consider că întotdeauna trebuie să păstrăm calea de mijloc: nici o îndepărtare foarte mare de Sfânta Împărtăşanie, foarte rar, dar nici foarte des, atunci când nu suntem în stare şi cu vrednicia de a ne împărtăşi. Duhovnicul este cel care rânduieşte acest aspect.
Noi să fim așa cum ne-a gândit şi ne dorește Creatorul. Și putem fi așa numai dacă-L primim și-L lăsăm să lucreze în toate cele ale noastre: în oboseală, în furie, în dezamăgiri, în frici, în pofte, în bucurii și realizări…
De cele mai multe ori, rugăciunea noastră nu are destulă însufleţire, destulă convingere, destulă credinţă tocmai pentru că deznădejdea noastră nu este destul de adâncă, îl vrem pe Dumnezeu împreună cu atât de multe alte lucruri pe care le avem, dorim ajutorul Lui dar în acelaşi timp încercăm să obţinem ajutor de oriunde putem, şi-L ţinem pe Dumnezeu în rezervă, aşa, pentru orice eventualitate, poate pentru ceasul ultimei noastre încercări.
Cei mai mulți dintre noi suntem într-o stare de continuă cârteală, smiorcăială, murmură: „De ce asta? De ce cealaltă? Viața mea e numai un chin. Nu am avut și eu o zi bună. Unul nu mă iubește celălat nu mă înțelege. Nimic nu merge bine…” Vedem oameni cu multe necazuri, lucrul acesta ne sufocă…