Viaţa noastră pământească este adeseori închisă ca sub o boltă întunecată. Privim în sus, privim în jos, la stânga, la dreapta şi nu vedem parcă nici o spărtură prin care să întrezărim ceva din lumea de dincolo. Navele cosmice care au străbătut acest univers fizic nu au văzut decât materie. Aristotel definea şi el cerul ca pe un uriaş cristal care închide universul nostru aici, aşa încât nu putem şti ce este dincolo Aşa credeau cei vechi.
Prima fericire este a sărăciei, și numai dacă trăim potrivit acestei Fericiri putem intra în Împărăția lui Dumnezeu. Această Fericire are două aspecte. Mai întâi, este vorba de faptul evident că nu posedăm nici un lucru pe care l-am putea păstra, fie că o vrem sau nu; aceasta presupune descoperirea faptului că sunt nimic și că nu am nimic – o sărăcie totală, fără leac și fără speranță. Existăm pentru că existența noastră a fost voită și pentru că am fost aduși la existență.
Pocăința, singura izbăvire din universala nenorocire omenească. Pocăința, singura nădejde pentru omul deznădăjduit pe care căderea l-a netrebnicit și căruia i-a pervertit puterile raționale și chipul dumnezeiesc. Pocăința, marele dar și har al dumnezeieștii bunătăți și iubiri de oameni. Pocăința, iconomia cea preabună a lui Dumnezeu pentru tămăduirea și echilibrarea personalității omenești zdruncinate, principalul mijloc al reabilitării puterilor psiho-somatice ale omului la funcționarea lor naturală, modul de a regăsi frumusețea cea dintâi a creației după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Această rugăciune vădeşte o viziune eshatologică.
Când harul se împuţinează în suflet, atunci el cere iarăşi de la Domnul mila pe care i-a arătat-o. Atunci sufletul se frământă pentru că îl chinuie gândurile rele, şi caută ocrotire la Domnul, Ziditorul său, şi-L roagă să-i dea duh umilit, ca harul să nu mai părăsească sufletul, ci să-i dea puterea de-a iubi neîncetat pe Tatăl său Cel Ceresc.
Dumnezeu adesea nu răspunde rugăciunilor noastre. Tace. Tăcerea Lui multora le este dovadă că „Dumnezeu nu există”, că „a murit”. Dar dacă noi am gândi în ce stare Îl punem pe Dumnezeu cu patimile noastre, am vedea că nu are altă cale decât a tăcea.
Fiecare zi de suferință, necaz și umilire vă va aducea veacuri și veacuri de fericire, fiindcă voi veți fi răsplătiți cu cetățenia îngerească în Împărăția Sa. Cel ce I se aseamănă lui Iisus în suferință, I se va arăta Lui și în slavă. Rănile și lacrimile voastre, acum ascunse, vor fi luminate de un soare ce nu apune niciodată. Înfrângerile voastre iluzorii pentru binele Sfintei Sale Evanghelii se vor preschimba în biruință triumfătoare ce nu va fi vestită de oameni, ci de îngerii lui Dumnezeu prin răsunetul trâmbițelor.
Să fie cunoscut bunilor campioni și eroilor nevoinței rugăciunii minții, că nu este ușor și simplu, pe cât socotesc ei, să-și stăpânească nestăpânita minte. Și aceasta din felurite pricini.
După vederea lui Hristos ca Dumnezeu adevărat şi după dobândirea cunoaşterii celei dumnezeieşti, părintele mărturiseşte că nu-L mai căuta pe Dumnezeu, ci căuta să se asemene lui Hristos şi să fie schimbat, prefăcut de către El, pe care Îl cunoştea personal şi duhovniceşte. Ce mare adevăr teologic este acesta! Nu căuta „nici un Dumnezeu necunoscut, nelimitat, impersonal sau veşnic, ci pe Hristos”, şi dorea să se asemene Lui şi să se prefacă sub puterea acestuia.”
Lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un şir fără număr de pilde. Lumea aceasta cu toate dintrînsa e trecătoare ca o poveste pe care o auzi şi se termină. Dar sâmburele de duh ascuns în tâlcul fiecărei pilde e nepieritor. Cei care-şi hrănesc numai ochii şi urechile cu pildele acestea rămân flămânzi duhovniceşte, pentru că duhul se hrăneşte cu miezul lor, la care ei nu pot ajunge. Omul trupesc ia frunzele verzi a multe pilde şi nu se satură cu ele, iar foamea nu-i dă odihnă. Iar omul duhovnicesc caută miezul mulţimii de pilde şi, hrănindu-se cu miez, e odihnit şi are pace. Toate câte sunt, sunt pilde, şi toate se înfăşoară, că frunzele şi coaja, în jurul unui miez ascuns. Tot ce se întâmplă e ţesătura pildei, haina inimii duhoviceşti, a miezului, a ceea ce hrăneşte.
Când, în cadrul slujirii noastre, intrăm în contact cu lumea, vedem că acest lucru este extrem de dificil. Nu știm de ce Dumnezeu nu a binevoit să ne dea puterea de a „vindeca toate suferințele oamenilor”, așa cum a dat-o Sfinților Apostoli și Sfinților noștri Părinți. Este ca și cum, lipsiți de această putere de vindecare, în slujirea noastră noi am fi mereu acoperiți de oprobriu.