Ne spunea mereu să facem milostenie. Zicea: „Dă cât poţi, dar dă! Că milostenia e mare înaintea lui Dumnezeu, şterge multe păcate!”. Iar alteori ne spunea: „Măi omule, milostenia te ridică la cer şi Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea.”
Țelul căsătoriei este iubirea dezinteresată. Prin căsătorie noi suntem învățați iubirea dezinteresată, care este chip al Iubirii lui Dumnezeu. Să nu ne pese de noi înșine, ci de celălalt – aceasta este dragostea dezinteresată.
Întreabă pe cineva: „Vrei să mergi în rai, în Împărăția cerurilor?” Imediat îți va răspunde: „Sigur că vreau”. Dacă îi spui, însă, mai apoi: „Ca să mergi acolo, trebuie să faci asta și asta”, o să-l vezi cum amorțește.
Se spune că bucuria adevărată e profundă și, cu toate acestea, e atât de trecătoare. De ce n-o putem fixa, de ce nu o putem opri în loc?
Zis-a Domnul: „Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei 24, 13). Iar răbdarea este îmbinarea tuturor virtuților. Căci niciuna dintre virtuți nu stă fără ea. Deoarece „tot cel ce se întoarce înapoi nu este vrednic de Împărăția Cerurilor” (Luca 9, 62). Chiar dacă i se pare cuiva că se împărtășește de toate virtuțile, dacă nu va răbda până la sfârșit și nu se va izbăvi de cursele diavolului, nu este vrednic să ajungă în Împărăția Cerurilor. Fiindcă și cei ce au luat arvuna au nevoie de răbdare, ca să primească răsplata desăvârșită în veacul viitor.
Un monah lipsit de experienţă suferea din partea demonilor, şi când îl năpădeau, el fugea de ei, dar ei îl urmăreau.
Frica de Dumnezeu, în sensul prost al cuvântului, este ce a desăvârşit păcatul în Adam despărţirea de Dumnezeu. Dar nu a desăvârşit-o total, că pocăinţă mai este dar a pecetluit într-o oarecare măsură starea de păcat.
Acedia, în sens etimologic, înseamnă „lipsa de grijă pentru mântuire”. Întreaga umanitate, cu rare excepţii, trăieşte în starea de acedie. Oamenii au devenit indiferenţi fata de mântuirea lor. Ei nu căuta viaţă în Dumnezeu, ci se mărginesc la formele de viaţă trupească, la nevoile zilnice, la plăcerile lumii şi la faptele de rutină.
Nu toţi oamenii de credinţă. Eu cunosc oameni cu credinţă, care sunt foarte fericiţi şi n-au nicio suferinţă. Nu i-a durut măseaua în viaţa lor! M-am dus odată la un moş în Maramureş. Stătea în faţa porţii, aşa, foarte melancolic, şi am zis: Uite, măi, săracul, ce suferă! „Moşule, ce faci aici?” „Ia, şi eu cu munţii.” Ceea ce părea suferinţă era pace.
Odată, povesteşte un fiu duhovnicesc al său, l-am dus pe un oarecare cunoscut de-al meu să se spovedească. Când a ieşit de la spovedanie, era deznădăjduit.
Pentru o relaţie conştientă cu Dumnezeu şi roditoare, rugăciunea este vitală. Când eşti prieten cu un profesor extraordinar, ori cu un mare duhovnic sau cu un artist renumit, te îmbogăţeşti spiritual şi trăieşti o bucurie în preajma lui.