Oricât veți căuta preotul cu har, comunitatea perfectă, nu îl veți găsi… așa cum nu veți găsi nici căsătoria impecabilă, nici copilul ideal.În Biserică nu intri ca într-un partid în care începi să judeci și să împarți dreptatea. În Biserică ești într-o corabie cu oameni bolnavi, care s-au salvat din mare.
Este foarte greu să îi biruim pe demoni cu inteligenţa, cu pocăinţa sau chiar cu credinţa noastră, pentru că demonul este un înger căzut. El are inteligenţă mai mare decât a noastră, putere de înţelegere mai mare decât a noastră, el vede lucrurile mai mult decât noi. In orice luptă cu demonii, dacă nu suntem foarte bine căliţi, suntem pierduţi.
Chiparosul e verde şi vara şi iarna. Busuiocul e înmiresmat şi vara şi iarna. Mieii sunt ucişi şi vara şi iarna. Atenţie la lupi atunci când vă atacă, unul din faţă şi altul din spate. Dar fiţi mai prudenţi la două păcate: teama de păcătoşi şi dispreţuirea acestora. Fiindcă verdeaţa voastră va dispărea ca verdeaţa unei sălcii. Iar mireasma voastră se va preschimba în duhoare. Iar smerenia voastră va deveni trufie. Iar păcătoşii vă vor numi oamenii lor.
Atunci, în al treilea an de studii la Academie, mi-a venit în minte gândul: „Dacă Dumnezeu ştie dinainte că eu voi deveni ucigaş, pot eu oare să schimb drumul meu? Dacă pot, atunci cunoaşterea nu e nimic, dar dacă nu pot, atunci unde este libertatea?”
Nimic nu ne va ajuta nouă dacă nu vom înţelege că trebuie să fim blânzi şi îngăduitori faţă de slăbiciunile oamenilor şi să le iertăm din inimă. Cum vom putea altfel nădăjdui că ne va ierta Dumnezeu pe noi dacă nu iertăm şi noi greşiţilor noştri?
Copiii și sfinții Îți sunt dedicați Ție, Doamne! Alții se răzvrătesc împotriva Ta. Copiii și sfinții sunt linia de demarcație dintre Împărăția Cerurilor (existența plină de lumină) și întunericul inexistenței (Matei 18, 2-5).
Să nu cerem din mândrie roade duhovniceşti înainte de vremea lor. Pentru că nu este firesc să cerem în mijlocul iernii roadele verii, nici la timpul semănatului, roadele secerişului. Unul este timpul în care vom semăna ostenelile, şi altul timpul în care vom secera darurile harului. Altfel, va veni vremea recoltei, şi nu vom avea ce să adunăm.
Atâta vreme cât ținem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viața noastră. De îndată însă ce le mărturisim, primejdia morții o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră. Dar cu obișnuința de a păcătui trebuie să ne luptăm noi, uneori, toată viața. Această vreme de amărăciune care ne învață minte să nu ne mai întoarcem la cele dintâi e chiar vremea de întărire a sănătății noastre sufletești. Aceasta ne învață cel mai bine calea lui Dumnezeu.
Când ne rugăm, și nu vedem nici un răspuns la rugăciune, atunci când ne pare că Dumnezeu tace?
Să ne aducem aminte, fraţilor, de Domnul Care zice: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!”. Şi iarăşi, de Apostolul care ne învaţă zicând: „Cel ce pare că stă să se păzească, să nu cadă”.
In viaţa duhovnicească omul este pândit de felurite şi înfricoşătoare amăgiri. Una dintre ele este să creadă că el gândeşte, vorbeşte şi acţionează insuflat de Duhul Sfânt, atunci când lucrul acesta nu este adevărat. In Pateric şi în Vieţile sfinţilor se pomeneşte de mulţi monahi înşelaţi în acest chip, care, socotind că au pe Duhul Sfânt în ei, de fapt căzuseră pradă vicleniei diavoleşti. Se pune aşadar problema de a şti cum poate omul deosebi adevărata prezenţă şi lucrare a Duhului Sfânt în el de o prezenţă şi lucrare străină şi pe care I le atribuie Duhului Sfânt sub efectul unei amăgiri.
Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni şi de ce oamenii Îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.
Omul a cărui gură Îi mulţumeşte mereu lui Dumnezeu nu se va lipsi niciodată de binecuvântările lui Dumnezeu, dar cel ce cârteşte şi-L supără pe marele său Binefăcător va fi cu siguranţă pedepsit de Dumnezeu.
Pentru a ne împuțina patimile și pătimirile, trebuie nu numai să ne luptăm împotriva lor, ci să avem și vigilența duhovnicească necesară „ca [acestea] să nu crească”.
Vedeți, puterile noastre, ale sufletului sunt așa: avem partea pătimitoare și sensibilă, avem una cu care dorim și una cu care ne străduim să facem rost de ce dorim.