Gheronda, este rău să ne luptăm pentru a urca în anumite poziții sociale înalte?
Iubirea de slavă este pentru om un cariu mare – această manie de a dobândi demnități, poziții, îl face pe om să apeleze la mijloace osândite de conștiința lui și de legea lui Dumnezeu.
Îndeosebi din trei motive Preabunul Dumnezeu nu împlineşte dorinţele noastre şi îngăduie să fim încercaţi în viaţă.
În primul rând, pentru a ne da seama de neputinţa noastră, pentru a ne lepăda de legăturile plăcerii de sine şi de încrederea egoistă de sine, pentru a ne încredinţa cu smerenie toată nădejdea noastră în El.
Vrăjmășiile, scârbele și necazurile vieții par, la prima vedere, că îndepărtează de rugăciune. Acestea pot să îndepărteze însă doar pe cel slab legat de Dumnezeu. Pe acela care cu sinceritate Îl iubește și-L caută pe El, acestea pot încă și mai mult să-l facă lucrător în vremea unui necaz.
Pentru a înţelege mai bine acest lucru, vă voi spune şi altceva. Fraţilor! Omul poate deveni al lui Dumnezeu şi astfel să devină om firesc şi să se bucure, să fie fericit, liber şi să dobândească tot ceea ce caută oamenii în lume şi nu găsesc nicăieri, atunci când va iubi pe Hristos. Numai atunci. Luaţi aminte, însă, că este lucru rar să găseşti un om care să-L iubească pe Hristos. Să nu vi se pară ciudat ce vă spun. Toţi Îl iubim pe Hristos, dar interesat.
Vindecarea patimilor nu este în exclusivitate lucrare omenească, și nici în exclusivitate dumnezeiască: omul trebuie să lucreze împreună cu Dumnezeu. Sinergia dintre Dumnezeu și om scoate în evidență lucrarea teandrică a Bisericii noastre. Mai întâi, este nevoie de harul lui Hristos; purificarea omului de patimi, vindecarea lui, are loc prin energiile Mântuitorului care ni se împărtășesc nouă, oamenilor, prin întreaga viață duhovnicească pe care o trăim în Biserica Ortodoxă.
Astăzi nu mai sunt prigoane ca să mucenicim pentru Hristos. Și totuși putem să mucenicim în fiecare zi, în felurite chipuri. Prilejurile sunt multe și provocările diferite. O mucenicie este să rabzi greutățile aproapelui, durerile bolii, ale văduviei, ale vieții de orfan, ale respingerii. O mucenicie este să se tăgăduiască cineva pe sine, să lepede de bună-voie bogăția necinstită, desfătările lumești, măririle pe care i le aduce lumea și tot ce-l satisface trupește.
Dumnezeu vine și ascultă, dar noi nu suntem întotdeauna capabili să primim ceea ce El ne dă. Există un loc minunat și totodată înfricoșător la Sfântul Simeon Noul Teolog, care spune că dacă cineva se apropie de Împărtășanie mecanic, fără o relație vie cu ceea ce face, fără pocăință, atunci Dumnezeu, Care nu dorește ca omul să fie ars în Împărtășirea Sfintelor Taine, cumva întoarce Pâinea în starea de pâine, iar omul primește pâine, e adevărat, sfințită, dar nu se împărtășește pe deplin din Taină. Aici trebuie să reflectăm.
Niciodată să nu rănim, să nu jignim și să nu supărăm pe nimeni. Să nu îl facem pe celălalt să se simtă în ochii noștri lipsit, micșorat, inferior, pentru că astfel îi omorâm sufletul. Acest om se va răni, se va traumatiza și nu va putea să reușească în viață. Niciodată să nu accentuăm și să nu amintim celuilalt neputința sa, păcatul său, răutatea sa, problema sa. Ci să avem numai cuvinte de bine pentru el, însă nu laude naive.
Cum pot creștinii să-și protejeze copiii care, frecventând școala, au acolo contact cu pornografia, cu drogurile și altele, și se întorc acasă cu obiceiuri rele?
Tot ce vine peste noi are un rost, chiar dacă nu-l înțelegem pe loc. Dumnezeu nu trimite nimic fără folos. Și necazul, și boala, și lipsa, toate sunt cu rost — ca să ne mai plece un pic fruntea, să ne înmoaie inima și să ne învețe să ne rugăm.
Trăim vremuri paradoxale. Suntem mai conectați ca oricând, înconjurați de oameni, dar în adâncul sufletului mulți se simt singuri, neînțeleși, neîmpliniți. De ce? Pentru că, așa cum subliniază Arhimandritul Simeon Kraiopoulos în articolul său „Oamenii sunt bolnavi sufletește, dar refuză să recunoască” (manastireasuruceni.md), nu simpla prezență fizică a celorlalți ne aduce bucurie, ci comuniunea autentică în iubire.
Dar pentru a redescoperi această comuniune, este nevoie de un drum interior, de o luptă cu propriul egoism și de o voință fermă de a răspunde chemării lui Dumnezeu.
