Ortodoxia înseamnă viaţă. Dacă nu trăim Ortodoxia, pur şi simplu nu suntem ortodocşi, indiferent de credinţele formale pe care le susţinem.
Dar viaţa în lumea noastră contemporană a devenit foarte artificială, foarte nesigură şi confuză. Şi este inevitabil să nu fim afectaţi de acest lucru. Cum este posibil pentru noi, creştinii ortodocşi, să ducem o viaţă duhovnicească autentică în aceste vremuri cumplite? Cum putem dezvolta astăzi o viziune ortodoxă asupra întregii vieţi care să ne ajute să supravieţuim cu credinţa intactă?
Nu este nici o exagerare să afirmăm că, din perspectiva unei vieţi considerate normale acum 50 de ani, viaţa de astăzi a devenit anormală. Valorile fundamentale şi concepţiile asupra comportamentului au fost răsturnate. Generaţiile stricate de astăzi, care nu au cunoscut decât traiul uşor, nu au altă lege decât satisfacerea fericirii personale în momentul prezent. Părinţii se supun capriciilor fiilor, care, ajunşi la vârsta maturităţii, nu fac decât să schimbe jucăriile şi jocurile copilăriei cu distracţii pentru adulţi. Viaţa devine pentru ei o goană permanentă după „amuzament”, atât de lipsit de sens, încât un vizitator din secolul XIX, din orice ţară, care s-ar uita la programele noastre de televiziune, la parcurile de distracţii, la reclame, la filme, la muzică – de altfel, la toate formele culturii noastre curente – ar crede că a nimerit într-o ţară de imbecili care au pierdut orice contact cu realitatea normală.
Această cultură „consumeristă”, care a fost creată de o generaţie egolatră, nu poate susţine dezvoltarea unei vieţi umane normale, cu atât mai puţin să inspire o căutare veritabilă a adevărului. Când această generaţie egolatră („me generation”) se întoarce către religie – lucru care se petrece foarte frecvent în ultimele câteva decenii – o face de regulă către o formă de religie „consumeristă”, centrată pe sine, plină de fanteziile unui program de televiziune. În câţiva ani, această ţară a fost inundată de o varietate şocantă de culte care spală creierul şi strică mintea, de guru divinizaţi, de swami şi de alţi autoproclamaţi „oameni sfinţi”. Şi aceştia nu sunt singurii care se întrec între ei pentru supunerea totală a sufletelor. Lumea secularizată de astăzi întreţine o stare constantă de ispitire care exercită de asemenea presiuni asupra sufletului. Ne confruntăm permanent cu această situaţie – fie în muzica de fundal pe care o ascultăm pretutindeni în magazine, fie în reclamele şi afişele publice şi chiar în casele noastre, unde televizorul devine adesea conducătorul secret al gospodăriei, dictând valorile moderne, opiniile şi gesturile.
În diferitele ei forme, această cultură transmite acelaşi mesaj: trăieşte pentru prezent, distrează-te, relaxează-te. În spatele acestui mesaj se află altul, de o subtilitate sinistră, care se exprimă deschis astăzi numai în ţările oficial comuniste, care în această privinţă sunt cu un pas înainte faţă de ţările libere: uită-L pe Dumnezeu şi viaţa de dincolo pentru prezent. Această filosofie a dat naştere sclaviei din lagărele de concentrare din Uniunea Sovietică, cunoscută sub numele de Gulag. Pe măsură ce tot mai mulţi oameni au fost subjugaţi de mentalitatea de tip Disneyland american, Dumnezeul cel adevărat a fost împins în afara societăţii şi în mod inconştient am fost aduşi mai aproape de propriul nostru Gulag.
Dar se poate întreba cineva: ce are de-a face acest lucru cu noi, care încercăm să ducem, după putinţe, o viaţă creştin-ortodoxă sinceră? Acest lucru ne afectează în multe privinţe, dacă suntem suficient de smeriţi să vedem că mediul nostru, prin faptul că este anormal, ne perturbă indiscutabil viaţa. Întrebarea care se pune este: ce putem face?
Există două atitudini greşite faţă de viaţa din jurul nostru pe care le adoptă mulţi ortodocşi din zilele noastre. Cea mai răspândită este adaptarea la spiritul veacului. Lipsindu-le un exemplu puternic în părinţii lor, mulţii tineri ortodocşi nu sunt nici măcar conştienţi că trebuie să lupte împotriva acestei ispite universale a acestei epoci „narcisiste”. Ei se amestecă bucuros cu lumea anticreştină din jurul lor. Iar aceasta înseamnă moartea sufletului. În calitate de creştini trebuie să fim diferiţi de lume şi să-i învăţăm pe copiii noştri să observe această diferenţă. Altfel, nu ne putem numi creştini, şi chiar creştini ortodocşi.
Cealaltă atitudine eronată aflată la extrema opusă este ceea ce s-ar putea numi falsa spiritualitate sau „super-spiritualitate”, manifestată de cei care au râvnă, dar nu potrivit cunoaşterii (Rom. 10, 2). Pe măsură ce textele ortodoxe despre viaţa duhovnicească au devenit accesibile, creşte numărul oamenilor care vorbesc despre „isihasm”, despre rugăciunea lui Iisus, despre stări duhovniceşti exaltate etc. Este minunat să fii inspirat şi să-ţi împlineşti înalta chemare, dar fără o conştiinţă foarte realistă şi foarte smerită a faptului că suntem foarte departe de aceste înălţimi duhovniceşti, interesul nostru se va dezvolta într-un nou joc care nu este decât o altă expresie a universului nostru marcat de consumerism şi centrat pe noi înşine.
Şi nu consider că exagerez importanţa evitării acestor două extreme – a deşertăciunii lumeşti şi a super-spiritualităţii. Asta nu înseamnă că nu trebuie să avem o conştiinţă realistă a solicitărilor legitime pe care lumea le exercită asupra noastră sau că nu ar trebui să respectăm şi să luăm aminte la învăţătura marilor părinţi isihaşti, să lucrăm noi înşine rugăciunea lui Iisus potrivit circumstanţelor şi puterilor noastre. Problema este că trebuie să înţelegem profund ce vremuri trăim, cât de puţin cunoaştem credinţa noastră ortodoxă şi cât de mult trebuie să ne smerim tocmai pentru a supravieţui astăzi ca şi creştini ortodocşi.
Părintele Serafim Rose, Să vieţuieşti potrivit unei concepţii ortodoxe