Spre zidire, o să-ţi mai povestesc o întâmplare din viaţa fiilor duhovniceşti, cum vrăjmaşul a aprins ura între două fete şi cum acestea l-au biruit începând să-şi sărute cruciuliţele de la gât. La început, fetele acestea, E. şi M., erau mari prietene – cum se zice, „la cataramă”. Însă vrăjmaşul cel şiret şi viclean invidia prietenia lor şi a început să le facă tulburare în suflete. Una îi zicea celeilalte:
„Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.
Atunci când mă împresurau nedreptăţile făceam rugăciune. Când vedeam nedreptate şi nu puteam s-o opresc, îngenuncheam şi strigam: Iartă-mă, Doamne!
Părintele nostru contemporan, Paisie, a spus odată unor maici:
Vă rog, fraţilor, faceţi o încercare. Dacă cineva vă ocărăşte sau vă dispreţuieşte, sau vă smulge ceea ce vă aparţine, sau prigoneşte Biserica, rugaţi pe Domnul zicând: „Doamne, toţi suntem făpturile Tale. Ai milă de robii Tăi şi întoarce-i spre pocăinţă!”
Cum se pot curăța păcatele moştenite din neam? Amprentele din perioada intrauterină, din copilărie şi faptele înfăptuite de părinţi?
Nu știu dacă ați văzut vreun om pe moarte: cum strigă, cum îi vede pe îngeri, pe demoni, pe Arhanghelul Mihail cu sabia; cum își rotește privirea, cum bea „paharul amărăciunii”! Toate la care se face referință la slujba înmormântării, dar și în învățăturile Părinților, sunt mai mult decât adevărate. Pentru fiecare om, și în special pentru fiecare creștin va urma acest lucru. Noi am văzut multe, am văzut multe morți și semnăm, adeverim cu sângele inimii noastre că este adevărat.
Ai vrut să ştii dacă este chiar neapărată nevoie de spovedanie. Mai înainte te spovedeai des, dar ai încetat fiindcă cineva a râs de tine din această pricină. Nu trebuia să încetezi. De cine n-au râs oamenii? Vai vouă, celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui.
Dacă ne adresăm lui Dumnezeu spunându-I: “Dumnezeul meu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, e ca și cum I-am spune: “Doamne, eu nu am nici un merit; bineînțeles că nu Te pot răsplăti cu nimic; nu mă pot lăuda cu nici un merit; dar pentru iubirea Ta, iartă-mă! Dă-mi timp și putere ca să mă pocăiesc! Dă-mi prilejul de a putea crește la măsura vârstei deplinătății lui Hristos (Ef. 4, 13), după cum spune Apostolul Pavel.
Este foarte important să cerem rugăciunea fraților noștri. Nu este greșit să-l rogi pe fratele tău: „Știi, am nevoie de rugăciunea ta” sau „Mâine trebuie să mă confrunt cu o dificultate, roagă-te pentru mine!” Este important să mergeți la biserică și să cereți preoților și sfinților să se roage pentru voi, iar rugăciunea noastră pentru ei este, de asemenea, importantă. Atunci vom forma un singur Trup și vom lua parte la lupta comună a tuturor, a întregului Adam, așa cum a spunea Sfântul Paisie. Și, știi ce fel de beneficii primește cel care se roagă pentru ceilalți?
„Părinte, sunt obligat să lucrez Duminica, că dacă nu, îmi desface contractul de muncă!” Hai să vă spun un lucru! Nu vă supăraţi; banii care îi câştigaţi Duminica, să-i daţi la săraci! Că este mai mare milostenia decât ţinerea unei zile.
Dar unul dintre ucenici, acela pe care-l iubea Iisus, stătea la masă culcat pe pieptul Lui. Câte poeme minunate, câte tablouri sfinte, câte predici ziditoare s-au înălţat spre cer şi au umezit ochii a mii şi mii de oameni, pornind de la acest dumnezeiesc moment!
Când atotvicleanul demon folosește multe mijloace și nu poate să împiedice rugăciunea dreptului, atunci se retrage puțin. Dar se răzbună mai târziu, îndemnându-l la mânie, ca să-i dispară starea interioară specială, care s-a creat prin rugăciune. Sau îl incită cu plăcerea trupească, tocmai ca să-i întineze sufletul.
Cercetează-mi sufletul
Şi vindecă-mi rănile,
Deschide-mi ochii sufletului,
Pe care i-au închis păcatul, neascultarea, îndepărtarea.
Nu este vorba doar de o istorie biblică, pe care uneori o povestim copiilor noştri, ci, de fapt, relatarea despre Adam este propria noastră istorie. Este propria noastră istorie pentru că, ziceam, de la el încoace noi toţi suntem familiari cu tot ceea ce înseamnă starea de exil, starea de pierdere, starea de îndepărtare. Şi ne aducem aminte din cartea Facerii, prima carte din Sfânta Scriptură, că Dumnezeu a făcut lumea întreagă în şase zile, aşa este exprimat de autor, şi la sfârşitul zilei a şasea l-a făcut şi pe om.
Când mintea ne este slobodă de patimi, firea noastră, scâlciată prin cădere, se întoarce din nou la cea dintâi a sa frumusețe. De suntem după chipul lui Dumnezeu, descoperirile devin fenomene firești. Calea creștină este a ne umple mintea și inima de cea mai înaltă cunoaștere a lui Dumnezeu.