În ceea ce priveşte deasa Împărtăşanie, consider că întotdeauna trebuie să păstrăm calea de mijloc: nici o îndepărtare foarte mare de Sfânta Împărtăşanie, foarte rar, dar nici foarte des, atunci când nu suntem în stare şi cu vrednicia de a ne împărtăşi. Duhovnicul este cel care rânduieşte acest aspect. Părinţii Filocalici vorbesc despre deasa Împărtăşanie, dar pentru fiecare în parte şi anume, pentru cineva deasa (Împărtăşanie) înseamnă o dată pe an, pentru că nu este în starea duhovnicească de a se împărtăşi. Pentru altul deasa (Împărtăşanie) ar putea fi odată la cinci ani, dacă a făcut ceva care îl împiedică să se împărtăşească. Pentru altcineva, des este odată pe săptămână, sau pe lună, sau, poate, zilnic. Acest lucru depinde de progresul său duhovnicesc. Acest lucru nu are neapărat legătură cu cât postim, pentru că cineva poate să fie bolnav şi să nu postească. Postul este un mijloc (recomandat de) Biserică pentru cutăţire.
Deci, pentru a se împărtăşi cineva trebuie să-i observăm lupta duhovnicească pe care o duce şi depinde de cât de mult trăieşte Taina Crucii lui Hristos. Când eram mic domnea această concepţie: ne împărtăşim de două ori pe an şi auzeam pe duhovnici că trebuie să ne împărtăşim des, fără, însă, să pună şi problema pregătirii şi a pocăinţei. Părinţii Filocalici din secolul al XVIII-lea vorbeau despre deasa Împărtăşanie, dar şi despre isihasm. Acum în grecia avem concepţia (ca) toţi să ne împărtăşim şi preotul zice: „Doamne, mulţi creştini s-au împărtăşit astăzi. Slavă Domnului”. Dar faptul că Sfânta Împărtăşanie luată cu nevrednicie îi iartă, nu este menţionat. Sfântul Apostol Pavel spune: „Pentru că nu vă pocăiţi şi vă împărtăşiţi cu nevrednicie, foarte mulţi dintre voi chiar au şi murit”. În America am auzit odată un preot care a zis: „Acum veţi veni cu toţii să vă împărtăşiţi”. Şi s-au împărtăşit unii americani şi au zis (că) este foarte frumos.
Consider că trebuie să fim foarte atenţi să nu cădem în extreme. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că „indiferent în ce extremă ai căzut, este acelaşi lucru”. În anii ’60, când am mers ca şi student în Muntele Athos, exista această problemă. Existau mănăstiri unde se spunea: „Nu vă veţi împărtăşi prea des, (ci) odată la o lună, odată la două luni” şi se duceau tineri ca să devină călugări şi le spuneau: „Nu vă veţi împărtăşi”. Iar ei întrebau: „De ce, doar m-am făcut călugăr? Am devenit călugăr pentru a mă uni cu Hristos şi să mă împărtăşesc cu pocăinţă. De ce mă lipsiţi de Hristos, din moment ce există ascultare, pocăinţă, spovedanie?”. Şi s-a dat o luptă puternică între anii 1960-1970, pentru ca acolo călugări să se poată împărtăşi odată pe săptămână. Deci este posibil ca cineva să fie monah, să se roage şi să nu i se permită să se împărtăşească?
Sfântul Grigorie de Nyssa spune foarte frumos: „Când un duhovnic lasă pe cineva care nu este vrednic, îl lasă să se împărtăşească, este un păcat. La fel păcat este şi atunci când opreşti pe cineva pregătit, (vrednic), să se împărtăşească”. Iată cum văd eu problema: a te împărtăşi, de fapt este o problemă de dragoste. Îl iubesc pe Dumnezeu şi vreau să mă împărtăşesc. Trebuie ca dragostea să fie la un aşa nivel, încât să ne unim cu această dragoste şi trupul nostru să reziste la acest mare har care ni se dăruieşte. Un duhovnic spune că există oameni care trăiesc până la un moment dat în afara Bisericii, intră, se apropie de Biserică şi deodată vor să se împărtăşească foarte des, adică inima lor, sufletul, au o dorinţă, o sete de a se împărtăşi foarte des. Trupul, însă, a fost învăţat, în diferiţi ani, să trăiască oarecum altfel. (În acest caz) este valabil ceea ce a spus Mântuitorul Hristos că „sufletul este osârduitor, dar trupul neputincios”.
De aceea, se crează uneori o problemă, deoarece sufletul doreşte lucruri mai mare decât poate să ducă trupul şi de aceea nu se creează acel echilibru dintre cele două (părţi). Trebuie, într-un anumit fel, cele două părţi, trupul şi sufletul, să fie puse pe aceleaşi (lungimi de) unde. Nu se poate (ca cineva să se) împărtăşească şi apoi să înceapă aceleaşi păcate. Însă acesta este un lucru de discernământ. Nu trebuie spus: „Bine, este un obicei bun, se poate face”, dar nici o spovedanie foarte rară, nu este bună. Eu sfătuiesc să (se) aibă foarte multă atenţie atunci când se împărtăşeşte cineva şi să aibă conştiinţa a ceea ce face, decât să se împărtăşească fără a-şi da seama despre ce este vorba. Este o temă foarte largă. Am încercat doar să punctez câteva principii.
Mitropolitul Ierotheos Vlahos