Păstraţi aducerea-aminte de Dumnezeu şi aducerea-aminte de moarte. Acestea dau putere fricii de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu naşte în om luarea-aminte la sine însuşi şi la toate faptele, gândurile şi simţămintele sale. De aici – viaţa cucernică, în trezvie. De aici – înăbuşirea patimilor. De aici – curăţia. Din curăţie – petrecerea cu Dumnezeu nu doar cu gândurile, ci şi cu simţirile.
Osteniţi-vă! Osteneala învinge totul cu ajutorul lui Dumnezeu.
Ai jurat că te duci la mănăstire? Draga tatii, să nu mai faci jurăminte dintr-astea. Nu trebuia să juri. Dacă vrei să mergi la mănăstire, să vezi cum te trage Maica Domnului, încetul cu încetul…
Dar să nu mai juri, tată. Să spui întotdeauna: „Uite, dacă o să-mi stea în putere și dacă o să mă ajute Dumnezeu, am să fac cutare și cutare…” Așa, tătucă. Nu-ți pierde gândul bun. Și dacă ai să te rogi, Maica Domnului o să te lumineze, puișorule… Ai toată blagoslovenia să iubești viața curată.
Mă întrebi dacă sunt primejdioase păcatele cu gândul. Ca monah, tu o ştii cel mai bine. Ştii că oarecare dintre bărbaţii sfinţi a zis că esenţa monahismului stă în curăţirea minţii de gândurile rele. Ştii şi că Biserica numără trei feluri de păcate: cu lucrul, cu cuvântul, cu gândul.
De aceea ne şi rugăm Părintelui luminilor pentru cei răposaţi, ca să le ierte toate păcatele, fie cu lucrul, fie cu cuvântul, fie cu gândul.
„Când spui rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!», să te opreşti mai întâi la «Iisuse», căci este firesc să simţi dragoste către Hristos, arată puterea harului, şi asta s-o repetăm de mai multe ori; şi mai apoi trebuie să insistăm de mai multe ori pe „miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, căci este necesar acest sentiment al pocăinţei.
În timpul rugăciunii sunt importante, deci, două lucruri: primul – tinderea către Hristos, să nu cercetăm alte lucruri, vedenii, glasuri, lumini, ci să avem atenţia noastră către chipul lui Hristos; iar al doilea – durerea neîntreruptă şi pocăinţa adâncă”.
* “Eu nu sunt nici grec, nici rus, eu sunt athonit”.
* “Am purtat sutana, șaizeci de ani, dar de fiecare dată când mă întâlnesc cu un creștin ortodox sau cu oricare altă persoană, imi plec capul, jos, in fata lui”.
* “Teologia este conținutul rugăciunilor noastre”.
Preoţii, mai întâi în cort, apoi în templu, aduceau la intrare, în faţa bisericii, cum era atunci, pe o ridicătură, jertfe. A venit Hristos, S-a jertfit pe Sine şi a desfiinţat aceste jertfe. Astăzi, cea mai primită jertfă este mila păcii, jertfa laudei.
Adică ne jertfim venind în biserică şi lăudând pe Dumnezeu, aceasta este jertfa. Ce înseamnă jertfă? Înseamnă consumarea a ceva, fără folos pământesc, ca recunoştinţă.
Cum vă mai simţiţi, părinte?
Apăi, cum să mă mai simt? Ca mazărea lângă drum. Când eram copil, pe la noi, mazărea asta şi bobul se puneau în jurul porumbului. Se punea pe afară şi noi ştiam unde dăm lovitura. La bătrânul acela, la bătrânul cutare, la care ştiam că nu e acasă. Puneam în sân bobul şi mazărea crudă şi ieşeam la un pârâuaş şi mâncam şi noi. Aşa şi cu viaţa mea acum, ca mazărea lângă drum.
Când un om nu are îndelungă-răbdare, bunătate, acestea vădesc că nu are iubire înlăuntrul lui. Iarăşi, când nu rabdă îndelung, nu are bunătate, generozitate sub toate aspectele, este lipsit de iubire, lipsit de Dumnezeu. Sfântul Cosma Etolianul mărturisea: „Am aflat ca două iubiri mântuiesc, şi acestea sunt: iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele!“
Dacă aceste două mari virtuţi lipsesc, toate celelalte n-au niciun fundament.
Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2012
Este adevărat lucru cât omul aleargă să ajute pe ceilalţi, tot atât prisoseşte harul lui Hristos în el, pentru că iubirea este porunca lui Dumnezeu, prima şi cea mai mare: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău şi din toată inima ta”. Iar cea de-a doua asemenea ei: „Şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
„În aceste două porunci se cuprind Legea şi proorocii”. Cât de mult însetează cineva pentru mântuirea fratelui său, atât de mult este copleşit sufletul său de iubirea lui Dumnezeu.
Gheron Iosif Isihastul, Mărturii din viaţa monahală, Editura Bizantină, 2003, p. 323
Acum oamenii s-au făcut mândri şi nu se mântuiesc decât prin dureri şi pocăinţă, dar la dragoste foarte cu anevoie va ajunge cineva.
Marele Antonie zicea: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci iubesc pre El”. A zis aceasta pentru că în sufletul lui era din belşug harul Sfântului Duh, Carele poartă mărturia acestei iubiri, iar atunci sufletul nu poate grăi altfel. Dar cel ce nu are mult har, pe acela Sfinţii Părinţi îl sfătuiesc către pocăinţa; şi pocăinţa nu este departe de dragoste, care vine în măsura simplităţii şi a smereniei duhului.
Mila, mai întâi, nu trebuie confundată cu milostenia, cu pomana (despre care se face vorbire în Fericirea a şaptea, dar acolo prin „cei milostivi” este probabil că nu se înţelege numai cei darnici cu săracii, ci şi cei în stare, ca şi samarineanul cel bun, să resimtă milă faţă de un străin năpăstuit).
Pomana este una din formele pe care le poate lua mila, dar aceasta stă nespus mai sus, cuprinde mai mult în sfera ei şi o ghicim mai învăluită în taine şi mai neprevizibilă în exteriorizările ei decât simpla dărnicie care-i un act de împărţire de bunuri materiale.
Părintele Arsenie Boca, Sfântul Ardealului (1910-1989) – Nimic nu poate înlocui lipsa iubirii, dar iubirea înlocuieşte toate neajunsurile.
Peste tot unde se află Părintele, mulţimi de credincioşi îl căutau spre a-i solicita îndrumare şi binecuvântare, punându-şi libertatea, chiar şi viaţa în pericol, ştiut fiind faptul că Părintelui i se interzicea de către Securitate să stea de vorbă cu oamenii.
În măsura în care ai inima înfrântă şi smerită, devii tot mai liber interior şi atunci Dumnezeu coboară în tine. Rostul nostru pe pământ este să ne umplem de Dumnezeu. Şi nu ne putem umple de Dumnezeu decât prin smerenie. Smerenia trebuie să fie fundamentul vieţii noastre.
Nu ne realizăm prin trufii ieftine, ci numai prin smerenie. A trăi în smerenie, înseamnă a trăi o viaţă reală. Iar a trăi în trufie, este o viaţă artificială. De aceea, de câte ori eşti umilit, rabdă şi roagă-te: Doamne, primeşte aceste umilinţe, în locul smereniei de care am lipsă. Să răscumpere umilinţele, mândria de care nu mă pot izbăvi de bună voie.
În această lume, noi purtăm, o luptă neâncetată, o luptă pentru Icoana lui Dumnezeu care se află în sufletul nostru. Cine o fură de la noi? Toți iconoclaștii, toți potrivnicii icoanelor, iar primul iconoclast este păcatul.
Păcatul nu Îl suportă pe Dumnezeu, nu Îl vrea pe Dumnezeu nici în om, nici în lumea dimprejurul său.
Râvna şi rugăciunea sunt atât de strâns legate între ele încât una fără cealaltă nu poate fiinţa. De este râvnă, este şi rugăciune. Acolo unde nu este râvnă, lipseşte şi rugăciunea. Şi dimpotrivă, dacă în inimă arde dorinţa de rugăciune, dintr-aceasta se aprinde neîntârziat şi o râvnă fierbinte. Dacă, însă, rugăciunea s-a stins, se va stinge şi râvna de a duce o viaţă duhovnicească, bineplăcută lui Dumnezeu.
De aici înţelegem că, de vrem să ardem de râvnă pentru Dumnezeu, este de trebuinţă să ne rugăm des!
„Care este însemnătatea duhovnicească a familiei pe pămînt?
Familia este izvorul divin al vieţii pe pămînt, precum însuşi Dumnezeu este singurul izvor al vieţii cereşti şi pămînteşti, prin harul Duhului Sfînt care s-a dat Bisericii. Omul nu poate exista şi rodi singur, ci numai în comunitate, în familie. Familia este casa vieţii fireşti, aşa cum Biserica este casa vieţii duhovniceşti, căci pe amîndouă le-a întemeiat Dumnezeu, una pentru trup, iar cealaltă pentru suflet. Dar numai unite una cu alta, familia cu Biserica, vor putea înnoi viaţa pe pămînt, vor putea salva societatea omenească de la pierzare şi vor asigura mîntuirea sufletelor noastre.
Dragă, numai dracul nu se poate mântui. Acesta-i răspunsul. Deci nu mai puneţi nici o întrebare de felul acesta. Condiţia este să se pocăiască.
Dacă a omorât o mie de oameni, se spovedeşte, se căieşte, plânge, Dumnezeu îl iartă. Jertfa de pe Golgota s-a făcut pentru mântuirea lumii, nu numai a unora, pentru toţi. Dacă nu vor, nu vor ei, dar pot să se mântuiască.