Mila, mai întâi, nu trebuie confundată cu milostenia, cu pomana (despre care se face vorbire în Fericirea a şaptea, dar acolo prin „cei milostivi” este probabil că nu se înţelege numai cei darnici cu săracii, ci şi cei în stare, ca şi samarineanul cel bun, să resimtă milă faţă de un străin năpăstuit).
Pomana este una din formele pe care le poate lua mila, dar aceasta stă nespus mai sus, cuprinde mai mult în sfera ei şi o ghicim mai învăluită în taine şi mai neprevizibilă în exteriorizările ei decât simpla dărnicie care-i un act de împărţire de bunuri materiale.
Mila e un simţământ, o virtualitate, mai bine zis o stare sufletească, sau şi mai precis: o stare harică. Simţământul acesta (spre a ne da după modul de vorbire cel mai răspândit), impulsul acesta, darul acesta complex cuprinde, în doze variabile şi nouă cu neputinţă de precizat, numeroase altele dintre cele mai nobile şi mai frumoase: bunătatea, iubirea, prietenia, sensibilitatea, afecţiunea, mărinimia, frăţia, bună voirea. Dar nu se confundă cu nici unul din ele. Le împreunează, le şi depăşeşte.
Şi dintre toate e neîndoielnic cel mai greu de explicat şi definit. Este, mai presus de orice, osimpatie, o compătimire, o compasiune. Şi ce dezvăluie elementele acestea de compunere – sim, com – decât tocmai părtăşia, capacitatea de a ieşi din tine însuţi, de a iubi pe semenul tău nu numai ca pe tine, ci mai mult decât pe tine, de a te substitui lui, de a simţi şi suferi întocmai ca el, devenind oarecum una cu el.
Pe scurt spus, mila presupune facultatea de a te părăsi pe tine însuți şi de a lua locul altuia, fără a-l judeca.
Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia, 2006, pp. 175-176
