Importanţa vitală a libertăţii ni se dezvăluie mai înainte de toate în persoana Preafericitei Maria: ea este, după Fiul ei Hristos, modelul şi icoana adevăratei umanităţi. La Buna Vestire, Arhanghelul Gavriil nu doar îi aduce la cunoştinţă Sfintei Fecioare planul lui Dumnezeu, ci şi aşteaptă răspunsul ei liber şi voluntar: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Ar fi putut să refuze.
Tu, bărbatul, îl auzi pe Pavel, care o povăţuieşte pe femeie să ţi se supună ţie, şi-l lauzi şi-l admiri. Auzi însă ce spune mai jos: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea” (Efeseni 5, 25).
Care este preocuparea mea pentru fraţii şi surorile mele, iubiţi în Hristos? Ea constă în aceea că, trăind în lume, să nu cadă pradă vreunei aberaţii în ce priveşte căile mântuirii noastre în Dumnezeu. Pe vremuri credinţa în Hristos era una de obşte, şi copiii, din cea mai fragedă pruncie, se învăţau să se roage lui Dumnezeu şi să trăiască cu Dumnezeu. Înainte vreme se putea păstra o astfel de rânduială:
Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a dat uzul vorbirii, ca să ne descoperim unii altora simţămintele inimilor, şi, datorită naturii noastre comune, să facem cunoscute celorlalţi oameni gândurile noastre, dându-le la iveală că din nişte cămări ascunse ale inimii. Dacă am fi alcătuiţi numai din suflet, ne-am înţelege unii cu alţii numai prin gândire; dar, pentru că sufletul nostru îşi zămisleşte gândurile în ascuns în trup, că sub o perdea, este nevoie de cuvinte şi de nume ca să facem cunoscute cele aflate în adâncul nostru. Când gândirea noastră e rostită, atunci este purtată de cuvânt că de o luntre, străbate aerul şi trece de la cel ce grăieşte la cel ce aude.
Venim de fiecare data şi ne căim de unele şi aceleaşi fapte, pentru că nu am observat niciodată că un lucru sau altul ne transformă în monştri, că nu mai semănăm cu chipul lui Dumnezeu întipărit în adâncurile noastre. Ne este dată icoana spre păstrare, iar noi o distrugem, o profanăm, o întinăm pas cu pas, prin nepăsare, în accese de răutate, şi nu răutate aprigă, ci răutate măruntă, infimă.
Dumnezeu a slăvit-o pe Maica Domnului şi a păstrat-o în tăcere. Taina Născătoarei de Dumnezeu este taina tăcerii. De aceea, Dumnezeu nu i-a luminat pe oameni pentru a vorbi despre viaţa ei trupească. Biserica însă a slăvit-o.”
Odată i-am adresat Părintelui Sofronie următoarea întrebare: „Care este legătura dintre duhovnic şi fiul sau fiica sa duhovnicească?” Răspunsul său a fost succint, constând dintr-un singur cuvânt „împreună-călătorirea”.
Săturarea de bucate este maica curviei, iar necăjirea pântecelui e pricinuitoare de curăție. Cel ce mângâie pe leu îl domesticește adeseori, dar cel ce mângâie trupul îl sălbătăcește și mai mult.
Pocăința trebuie să fie o înseninare din ce în ce mai mare a sufletului și a sănătății întregi. Mare este Taina Pocăinței, nu numai fiindcă te face din rău bun, din vrăjmaș al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci și pentru că un lucru așa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptății după fapte, le trimite, coborând din Ceruri, pe Fiul Său Cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă și fără nicio înfricoșare și iarăși să-i împace cu Sine.
În scara treptelor sporirii unui suflet nevoitor, după eliberarea lui de patimi şi ieşirea sa în iluminarea dumnezeiască, se află discernământul şi perspicacitatea, care sunt cele mai comune harisme ale omului obişnuit.
Când venim la Spovedanie, intrăm în prezenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu însă nu este un judecător; Dumnezeu este Mântuitorul nostru. Dumnezeu este Prietenul nostru, Cel Care ne-a iubit într-atât încât Şi-a dat viaţa pentru ca noi să credem în iubirea Sa, Şi-a dat viaţa pentru ca să ne salveze de la osândă. La El venim, ca la un Prieten şi Mântuitor al nostru.
Lumea îl cunoaște astăzi (pe Iov – n.n.), după atâtea și atâtea veacuri, nu pentru că dădea din averea sa săracilor, ci pentru că atunci când a rămas fără avere nu s-a pierdut cu firea; nu pentru că îi îmbrăca pe cei goi cu haine făcute din lâna oilor sale, ci pentru că atunci când a căzut foc din cer și a ars toate turmele sale, el L-a slăvit pe Dumnezeu.
Potrivit Sfântului Siluan și așa cum lămurește Sfântul Sofronie, cuvântul lui Dumnezeu poate răsuna în inima omului în împreună-glăsuire și armonie cu rugăciunea.
Ca urmare a căderii sale omul este dezbinat în toate: una are în minte, alta în inimă și alta poftește cu simțurile. Nu are ipostas. Dumnezeu însă nu poate vorbi omului câtă vreme ființa lui este împărțită. Prin nevoința pocăinței, firea lui muritoare este întărită, ființa îi este tămăduită și se adună toată ca într-un nod strâns.
Suferința face bine nu numai creștinului, ci oricui, pentru că dacă nu suferi, nu înțelegi nimic. Suferința este o experiență bună. Chiar și în Scriptură scrie că suferința este semnul că Dumnezeu te iubește. În Epistola către Evrei, la capitolul 12, Apostolul Pavel spune că dacă nu suferim, nu suntem copiii lui Dumnezeu… Căci pe cine îl iubește Domnul îl ceartă, și biciuiește pe tot fiul pe care îl primește.
Dacă nu suferim, nu suntem fii ai lui Dumnezeu. După ce trăiești suferința, înțelegi mai bine lucrurile de pe lumea asta, mai adânc decât cei care nu au trăit vreo suferință.
Părintele Iosif Vatopedinul este unul dintre cei mai credincioși ucenici ai lui Gheron Iosif Isihastul, un mare părinte purtător de har al veacului nostru. Părintele Iosif Vatopedinul și-a petrecut ultimii ani ai vieții sale în Mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athos, în curtea căreia este și înmormântat.
Pentru aceasta trebuie pe toţi să-i iubeşti ca însuţi pe tine şi în fiecare ceas să fii gata de moarte. Când sufletul îşi aduce aminte de moarte, se pătrunde de smerenie şi întreg se dăruieşte voii lui Dumnezeu, şi doreşte cu toţi a fi în pace şi pe toţi a iubi.
„E semnificativ ce cerem lui Dumnezeu. Zice cineva că pe om îl poți cunoaște mai bine după întrebările pe care le pune, decât după răspunsurile pe care le dă. Cuvântul se poate construi și mai restrâns din punct de vedere religios.
Adâncimea lui Dumnezeu într-un om sau superficialitatea (cât de la suprafață este Dumnezeu în om) o poți cunoaște din lucrurile pe care le cere, mai bine decât din cuvintele pe care le spune.