Auzisem din copilărie, pe plaiurile mele natale din Peloponez, că există un sfânt în Atena – părintele Porfirie: „Este nespus de mare! Te vede, te iubește, te citește și nu te ceartă.” Celor mai mulți dintre noi ne e teamă de sfaturile preoților, care par adesea prea aspre.
Mai târziu, am trecut printr-o mare încercare și am fost la un pas de nebunie. Noi, oamenii, când ajungem până la „Amin!”, fie ne pierdem cu totul, fie ajungem în brațele lui Hristos prin mijlocirea sfinților. Mie mi s-a întâmplat al doilea. Am venit în Atena însoțit de cineva care-L cunoștea pe sfânt, am luat autobuzul și ne-am dus la Milesi. Era 1 mai, o zi liberă, imediat după Paști, în perioada Penticostarului.
Trăia în coliba sa din bolțari de ciment, pentru că nu ridicase o mănăstire. Acolo a trecut prin multe chinuri, prin cele mai grave boli și cele mai cumplite ispite, pentru că îi răpea pe oameni din gura diavolului și îi aducea în brațele lui Hristos. Deci, cum să-l lase Lucifer în pace?
În acea zi așteptau în jur de 100–150 de persoane, fiindcă era zi liberă și toți, la fel ca mine, doreau să-și spună amarul. Cum am văzut atâta lume, mi-am pierdut orice speranță și i-am mărturisit-o prietenului meu:
— Și acum? S-a dus șansa noastră… Părintele se va uita la noi? Vezi să nu…
Părintele avea probleme de sănătate și, la un moment dat, ușa s-a deschis și a apărut fără rasă, doar cu o haină groasă, ca un palton, iar eu m-am gândit:
— Părintele e pe punctul de a ne spune „Hristos a înviat!”, însă el ne-a întâmpinat:
— Bună ziua!
După ce ne-am făcut cunoștință, la o altă întâlnire i-am zis:
— Părinte, de ce n-ați spus atunci „Hristos a înviat!”?
— Poate că ceilalți nu cred. De ce să-i pun într-o situație neplăcută? Să fim politicoși și atenți.
„Bre, nu le vorbesc despre Hristos dacă nu mi-o cer. Nu alerg după ei. Hristos a spus: «Oricine voiește…».” („Și chemând la Sine mulțimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” – Mc. 8, 34)
La prima întâlnire, după „Bună ziua!”, a aruncat o privire asupra oamenilor și i s-a adresat femeii care ajuta acolo:
— Spune-i părintelui care așteaptă la coadă să intre… Plecați, copiii mei, pentru că nu mai am puteri!
Am intrat înăuntru și ne-am așezat. M-a luat cu blândețe, vorbindu-mi fără să-i cer nimic, și, la un moment dat, mi-a zis:
— Bre…, de asta ești necăjit? Nimic rău nu s-a întâmplat, copilul meu. Dumnezeu te-a dezrădăcinat de acolo ca să te răsădească altundeva. Însă te-a plantat mai stângaci, pentru că altfel dezrădăcinarea te-ar fi costar mult mai mult!
Eu mă gândeam: „De unde știe el toate astea?” Îmi răspundea la toate întrebările, mi lămurea nedumeririle și mă umplea de lumină, bucurie și înviere! M-am eliberat de toate poverile care mă apăsau, fiindcă eram gata să-mi pierd mințile. Mi se părea că-l cunoșteam de ani, că suntem prieteni, tatăl și fratele meu. Mi-a oferit atâta mângâiere, încât simțeam că mă dusesem la Dumnezeu! În preajma sa mă simțeam pascal, primăvăratic, măreț. Ca și cum S-ar fi pogorât Dumnezeu-Tatăl și m-ar fi luat în brațe.
A trecut o oră, două, și părintele vorbea, vorbea… și era plin de lumină. Apoi și-a luat papucii și mi-a spus:
— Hai să te conduc până mai jos!
Ne-a condus pe mine și pe prietenul meu care aștepta afară, până mai jos, apoi ne-a binecuvântat cu semnul crucii și ne-am pierdut, îndreptându-ne spre stația de autobuz. Nu ne venea să ne credem ochilor! Nu mai văzusem o asemenea iubire. Credeam că ajunsesem în Rai!
Atunci mi-am zis: „Există Dumnezeu, există Dumnezeu!” Unul ca acesta era un sfânt… Un dumnezeu coborât în chip de rob. Un al doilea Hristos – „bunăvoire între oameni”, bunătatea lui Dumnezeu palpabilă. A fost o minune! Ceva măreț!
După această întâlnire am revenit de multe ori. Îmi dădea telefon și mă sfătuia fără să-i fi spus numărul meu. Și asta era o minune! Apoi au urmat alte greutăți… și el mă ținea aproape. Am primit foarte multe binecuvântări de la părintele! Plecam întotdeauna de la el fericit și împăcat.
Sfântul vorbea adesea despre Hristos:
— Hristos este Totul și, când sufletul ni se umple de iubire, har și prezența Sa, atunci suntem fericiți, plutim… Eram un călugăr în Muntele Athos, alergam și ascultam de stareții mei. Alergam pe munți, pe stânci – adunam melci, raream lemne, aduceam pământ… și aveam mare bucurie, rosteam psalmi, imnuri, Acatistul Bunei Vestiri și: „Slavă Ţie, Dumnezeule!”, „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Eram un copil zvăpăiat, înnebunit de dumnezeiasca iubire, de dragostea cerească a Domnului nostru Iisus Hristos. Îi simțeam atât de mult iubirea, jertfa și dragostea, că-L rugam: „Dumnezeul meu, Hristoase al meu… trimite-mi și mie ceva să sufăr pentru Tine… asta vreau din tot sufletul!”
De asemenea, spunea:
— Când aveți greutăți – personale, sociale sau familiale –, gândiți-vă că învierea lui Hristos a avut loc și asta nu poate fi anulat în vecii vecilor…
Fiindcă s-a întâmplat ceva ce părea imposibil – și asta face ca oricare „cruce” din viața noastră să devină secundară. Oricâte greutăți ar fi, patria noastră este pământ al lui Hristos, Cel Care a înviat, și îi este dragă atât timp cât iubește această înviere.
-
Odată, când eram doar noi doi – o mare onoare pentru mine –, mi-a zis:
— Hai să-ți arăt cum vorbea Iisus: „Eu sunt Lumina lumii”.
Și mi L-a arătat: L-am întrebat:
— Ce-a fost asta, părinte, de unde știți?
— Eu pot merge acolo și mă pot întoarce. Cum? Știu și eu… Am fost în vremea lui Iisus și L-am auzit vorbind așa cum spune Evanghelia după Ioan, iar eu am imitat glasul și totul ca să auzi și tu… ca să vezi că Biserica este adevărul, calea, viața și învierea!
M-am pierdut cu totul… Astfel de oameni nu sunt limitați de timp și spațiu. Sfinții se duc în trecut și îl aduc în prezent. E un dar al Sfântului Duh.
-
Altădată l-am vizitat fiindcă aveam o mare supărare:
— Domnul, dacă îngăduie toate astea, înseamnă că nu mă vrea…
Sfântul s-a uitat în sus, s-a rugat și mi-a răspuns:
— Hristos al nostru te vrea! Hristos al nostru te vrea!
— De unde știți, părinte, că mă vrea? L-ați întrebat?
— L-am întrebat și mi-a spus că te vrea…! Taci…
Altcândva:
— Părinte, am scăpat iar de o greutate… prin rugăciunea ta.
— Nu, bre, prin rugăciunea ta!
— De ce, părinte?
— Fiindcă Dumnezeu te ascultă pentru ce aduci tu.
— Și de ce le aduc?
— Ca să devii mai bun. Eu, când nu sunt bine și mi se spune: „Părinte, vă dorim însănătoșire!”, răspund: „Nu să mă însănătoșesc, ci să devin bun!”.
Sfântul era plin de iubire și smerenie. Îi spuneam:
— Părinte, ați spune că sunteți bun?
— Nu mai spune asta, copilul meu. Nu sunt bun.
Fragment din cartea Fiți răbdători, faceți rugăciune…, Editura Sophia.