
Trebuie la fiecare pas să renunțăm la noi înșine, astfel încât celălalt să poată fi





Hristos ne cheamă să murim nouă înșine. Ce înseamnă oare aceasta? Afirmația este ambiguă, precum toate cele ce se spun despre moarte. Să însemne oare o autodistrugere? Mulți presupun că așa ar fi, și caută s-o aplice în acest sens. Din fericire, ei greșesc, dar rămân afectați de teroarea ei. Înțeles cum se cuvine, „a muri pentru sine” înseamnă acceptarea acestui proces de stingere treptată a ceva ce există în noi, realizând că în noi există un sine profund și real aparținând veșniciei și un sine superficial care trebuie să se dizolve.

Când ne gândim la pocăinţă, vedem mereu imaginea obscură sau cenuşie a durerii, a unei inimi strânse, a lacrimilor, a unei tânguiri fără capăt pentru trecutul nostru, atât de întunecat şi de nevrednic. Nevrednic de Dumnezeu, de noi, de viața care ne-a fost dată. Aceasta este doar o parte a pocăinţei, mai bine zis trebuie să fie doar o clipă a ei. Pocăinţa trebuie să crească în bucurie şi lucrare. Fără acestea, pocăinţa este neroditoare, fără acestea, ceea ce putea deveni pocăinţă se transformă în regret, regret steril care de cele mai multe ori omoară forţa de viaţă, în loc să o trezească, să o înnoiască.

Ne întâlnim cu Dumnezeu atunci când El însuşi ne caută. Mântuitorul a spus: „Bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7). Vom bate uneori îndelung, întrucât Hristos ştie că nu suntem pregătiţi încă pentru întâlnire, nu suntem gata să-L privim faţă către faţă pe Dumnezeul cel Viu; căci a te întâlni cu Dumnezeu înseamnă dintotdeauna să vii la judecată; este la fel cu a întâlni o frumuseţe necondiţionată, un adevăr necondiţionat, o dreptate necondiţionată.

Suntem înconjuraţi de oameni cu care uneori întreţinem relaţii anevoioase. De câte ori nu se întâmplă să aşteptăm ca celalalt să vină să se pocăiască, să ne ceară iertare, să se umilească înaintea noastră. Poate că l-am ierta dacă am simţi că s-a coborât atât de mult în faţa noastră încât iertarea ar fi ca un joc de copii.

„Apostolul spune: taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare să-şi iubească femeia sa ca pe sine însuşi, iar femeia să se teamă de bărbat (Efeseni 5, 32-33).

Există prenumele, numele pe care îl primim la botez: este numele prin care Dumnezeu primeşte o persoană care astfel devine a Lui. Numele de botez o leagă pe persoana botezată de Dumnezeu, pentru că, primindu-l, omul acela moare cu Hristos şi învie din nou; de asemenea, numele de botez îl leagă şi de o mulţime de oameni care au primit acelaşi nume, şi, mai înainte, cu cel care a transformat primul un nume păgân într-un nume creştin, primul sfânt care a adus acest nume în Biserică.

Dumnezeu este dispus să rămână cu desăvârșire în afara vieții noastre, este gata să ridice aceasta ca pe o cruce, însă nu este deloc dispus să devină o parte a vieții noastre. Astfel, atunci când cugetăm la absența lui Dumnezeu, nu merită să ne întrebăm pe noi înșine: Cine este vinovat pentru aceasta?

Mi se pare că în tot ceea ce facem, spunem sau gândim, există umbre şi lumină. Dacă, de dragul de a nu avea umbre, nu îngăduim prezenţa luminii, atitudinea aceasta nu ne aduce la mai multă lumină.
Bineînţeles că binele trebuie să fie înrădăcinat în Dumnezeu şi să fie lipsit de vanitate, dar în acelaşi timp există un anumit grad de bunătate în orice bine, chiar dacă acesta este oarecum „pătat”.

Știinţa contemporană confirmă treptat lucrul în care Biserica crede de la început. În momentul când se zămisleşte o fiinţă omeneasca vie, în ea este deja toată deplinătatea umanităţii. Ea este deja om. Se poate spune că întruparea s-a săvârşit în acea clipă când Arhanghelul Gavriil i-a vestit Fecioarei Maria întruparea lui Hristos, şi ea i-a răspuns: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Atunci a fost deja realizată toată deplinătatea întrupării Domnului.

Dacă rugăciunea pe care doreşti să o aduci lui Dumnezeu nu este importantă şi nu are înţeles pentru tine în primul rând, atunci nu vei putea s-o înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu. Dacă nu eşti atent la cuvintele pe care le rosteşti, dacă inima ta nu răspunde la ele, sau dacă viaţa ta nu este orientată înspre aceeaşi direcţie precum rugăciunea ta, rugăciunea nu se va îndrepta către Dumnezeu.

Noi vrem ceva de la El, dar nu pe El Însuși. Este aceasta o relație? Oare la fel ne purtăm și cu prietenii noștri? Căutăm la ceea ce putem obține dintr-o relație de prietenie sau la prietenul pe care-l iubim? Și gândim aceasta și în legătură cu Domnul?

Părintele Serghei Hackel: Un om se află în agonie, fiind terorizat din raţiuni evidente. Ori preotul poate şi el la rândul lui să simtă teamă, mai cu seamă dacă e tânăr şi dacă nu a mai trăit o asemenea experienţă care tocmai îi stă înainte. Cum trebuie el să se comporte, cum să se stăpânească, unde să găsească un sprijin?

Venim de fiecare data şi ne căim de unele şi aceleaşi fapte, pentru că nu am observat niciodată că un lucru sau altul ne transformă în monştri, că nu mai semănăm cu chipul lui Dumnezeu întipărit în adâncurile noastre. Ne este dată icoana spre păstrare, iar noi o distrugem, o profanăm, o întinăm pas cu pas, prin nepăsare, în accese de răutate, şi nu răutate aprigă, ci răutate măruntă, infimă.

Când venim la Spovedanie, intrăm în prezenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu însă nu este un judecător; Dumnezeu este Mântuitorul nostru. Dumnezeu este Prietenul nostru, Cel Care ne-a iubit într-atât încât Şi-a dat viaţa pentru ca noi să credem în iubirea Sa, Şi-a dat viaţa pentru ca să ne salveze de la osândă. La El venim, ca la un Prieten şi Mântuitor al nostru.

Importantă este relaţia şi prezenţa ta, aşa încât bolnavul să nu aibă impresia că pândeşti un moment favorabil pentru a pleca să rezolvi alte probleme.
Îmi aduc aminte de un alt caz. Lucram la o clinică de psihiatrie. Acolo era internat de vreo şase luni un bolnav care nu schimbase până atunci niciun cuvânt nici cu medicul, nici cu infirmierele, nici cu membrii familiei care veneau să-l viziteze.