Iată ce: de vezi un sărac care îţi cere milostenie, recunoaşte în el din toată inima un frate, un membru al lui Hristos şi dă-i milostenie cu convingerea că ea este primită de însuşi Hristos, sub chipul aceluia, şi atunci vei fi credincios în Biserică. A venit la tine un oaspete: primeşte-l şi pe acela ca pe un membru al lui Hristos, cu mângâiere, stai de vorbă cu el, sincer, spre folosul sufletului lui, omeneşte-l cu bucurie, şi atunci vei fi credincios în Biserică.
De te sminteşte pe ţine mâna ta, sau piciorul tău, taie-le pe ele şi leapădă-le de la tine (Mt. 18, 8-9) şi celelalte. Aceasta este vorbire în pilde. Prin mână, picior (nu mâini, picioare), ochi drept (unul singur, nu doi), se înţelege sufletul nostru, care lucrează având drept unelte toate organele trupului. Asta înseamnă că dacă sufletul tău, care a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu întru dreptatea şi întru cuvioşia adevărului, este smintit de către păcate, de către patimi, de către înşelările acestei lumi, dezrădăcinează din inima ta aceste patimi sau lucruri, chiar dacă prin repetare ele intră în firea ta, devenind ca un fel de mână, de picior, de ochi al tău.
Dacă vrei ca Domnul să-ţi creadă „din inimă” rugăciunea, străduieşte-te din tot sufletul ca tot ceea ce vorbeşti şi faci faţă de oameni să fie făcut cu sinceritate, nu fi niciodata nesincer cu ei. Când vei fi faţă de oameni încrezător şi cu inima deschisă, Domnul te va face să fii sincer şi cu inima deschisă şi în rugăciune către Dumnezeu. Celui ce nu arată oamenilor o inimă deschisă nici Domnul nu-i acceptă deschis rugăciunea, făcându-l pe acela să simtă că, întrucât este nesincer faţă de oameni, nu poate fi cu desăvârşire sincer nici faţă de Dumnezeu, fără să nu-l mustre conştiinţa.
O, făţărnicia fariseilor şi a cărturarilor ! O, ticăloasa lor căutare de nod în papură la Dumnezeu Cel fără de păcat, Care împreună cu ucenicii Săi umbla pe pământ în trup! Ucenicii simpli la inimă şi smeriţi ai lui Hristos, mergând prin holdă în urma Mântuitorului, au flămânzit, au rupt spice, le-au frecat cu mâinile şi le-au mâncat în zi de sâmbătă.
Cădelniţa cu cărbuni şi tămâie e o armă puternică în mâinile mele;
Înainte de orice şi mai presus de orice, ca să se învrednicească cu harul dumnezeiesc, preotul are neapărată nevoie de un element de ordin spiritual – iubirea evanghelică; ea îi este necesară în fiecare minut, în fiecare clipă; când se roagă în biserică în timpul unei slujbe solemne, când se roagă acasă sau în casele enoriaşilor, când săvârşeşte Tainele credinţei, când vine în relaţii zilnice obişnuite, de viaţă, de familie, sociale, sau în relaţii cu enoriaşii, cu şefi sau cu subalterni, cu elevii şi cu foştii elevi, cu copiii şi cu adulţii, cu tinerii şi cu bătrânii.
Toţi laudă credinţa lor ca fiind cea dreaptă – însă drept nu e acela care se laudă, ci acela pe care Dumnezeu îl laudă, după cuvântul apostolului (1 Corinteni 4, 5). Iar credinţa noastră însuşi Dumnezeu o proslăveşte fără încetare, precum în Sine Însuşi, aşa şi în sfinţii Săi. Mergeţi la moaştele sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu şi vedeţi a cui credinţă este dreaptă, în ce credinţă face Dumnezeu asemenea minuni ca în cea ortodoxă?!
Aşa cum mama îşi învaţă copilul să meargă, ne învaţă şi Domnul să credem în El cu credinţă vie. Mama îşi pune copilul pe picioare, îl lasă să stea aşa, se îndepărtează de el, apoi îl cheamă să vină la ea. Rămânând singur, fără sprijinul mamei, copilul începe să plângă, vrea să se ducă la ea, dar nu încearcă, de frică să facă primii paşi, până când se hotărăşte să păşească şi cade. întocmai ca o mamă, Domnul îl învaţă pe creştin să creadă în El, credinţa fiind ca şi mersul (credinţa – cale duhovnicească).
Să nu creadă cineva că păcatul e ceva lipsit de importanţă. Nu, păcatul este un rău teribil, el ucide sufletul şi acum, şi în veacul ce va să vină. În veacul viitor păcătosul va fi legat de mâini şi de picioare (din punct de vedere al sufletului) şi va fi aruncat în întunericul cel mai dinafară, după cum cuvântează Mântuitorul: „Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară” (Matei 22, 13).
Toată făptura dă mărturie despre nemărginita milă şi dreptate a Creatorului. Satana însuşi şi îngerii lui, prin existenţa lor scelerată şi prin ticăloasele uneltiri împotriva oamenilor, învederează nemărginita milă şi dreptatea Creatorului.
Căci ce erau dintru început Satana şi îngerii lui? De ce lumini, de ce comori, de ce bunătăţi s-au lipsit din cauza nerecunoştinţei lor încăpăţânate şi arbitrare, a trufiei, răutăţii şi invidiei împotriva Domnului? N-a fost oare căderea lor absolut deliberată, gândită anume, cu scopul de a se război veşnic cu Creatorul şi cu creaţia Sa, cea raţională şi cuvântătoare, adică cu oamenii?
De ce Săptămâna Patimilor se mai numeşte şi Săptămâna Mare? Fiindcă în aceste zile s-au săvârşit nişte lucruri cât se poate de mari: patimile şi moartea Dumnezeu-Omului pentru neamul omenesc. Aceste lucruri sunt atât de mari şi au atât de multă însemnătate încât de nu s-ar fi săvârşit, lumea şi neamul omenesc ar fi pierit precum Sodoma şi Gomora sau precum lumea dintru început, cea nimicită prin potop. Lumea dăinuie fiindcă există Sămânţa Sfântă. Sămânţa Sfântă e dăinuirea lumii. Lumea dăinuie fiindcă se află în lume aleşi şi sfinţi, care se roagă pentru lume. Lumea dăinuie fiindcă în Cer nu s-a împlinit numărul celor aleşi.
Rugăciunea este dovada că sunt persoană raţională, că sunt după chipul lui Dumnezeu, este chezăşia viitorei mele îndumnezeiri şi fericiri. Am fost zidit din nimic; sunt nimic înaintea lui Dumnezeu, fiindcă nu am nimic al meu – însă eu, prin mila Lui, sunt persoană, am raţiune, inimă, voinţă liberă, iar în raţiunea şi libertatea mea pot, prin întoarcerea inimii mele către El, să măresc treptat în mine însumi împărăţia Lui cea nesfârşită, să înmulţesc treptat, din ce în ce mai mult, în mine darurile Lui, să iau din El, ca dintr-un Izvor pururea curgător şi niciodată secat, tot binele duhovnicesc şi trupesc, dar mai ales duhovnicesc.
Auzi adeseori în biserică ecfonisul Pace tuturor! Pentru ca să-ţi aduci aminte că ai venit în biserica Dumnezeului păcii şi că trebuie să fii în pace şi cu Dumnezeu şi cu oamenii şi cu tine însuti: cu Dumnezeu, prin pocăinţă şi prin păzirea poruncilor, cu oamenii, prin înţelepciune, dreptate, milostenie, blândeţe şi răbdare; cu tine însuti, neângaduindu-ţi nimic potrivnic legii şi nesilindu-ţi conştiinţa.
Căditul icoanelor vrea să spună că, prin înomenirea Sa, Hristos a înmiresmat pământul, care răspândea duhoarea grea a păcatelor omeneşti; că sfinţii sunt înaintea lui Dumnezeu asemeni mirului bine-mirositor, că ei (sfinţii) prin rugăciuni ne-au umplut de mir cu bună-mireasma duhovnicească şi au alungat de la noi patimile rău-mirositoare.
E bine, cum nu se poate mai bine, să faci fapte bune. Omul bun este împăcat cu sine, este prietenul lui Dumnezeu, este şi altora plăcut. Cel ce face binele atrage fără să vrea asupra-i toate privirile. De ce? Fiindcă, atunci când simţi o mireasmă plăcută, te opreşti fără să vrei să o miroşi. Priviţi înfăţişarea unui om care stăruie în fapte bune, chipul său. Cum arată la faţă? Ca şi un chip îngeresc.
Prețuiește după vrednicie cea mai mare minune a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, cea care se vădește în împărtășirea cu Dumnezeieștile Sale Taine. Ce fel de minune este aceasta? Cea care dă pace și înzdrăvenire (însănătoșire) inimii celei mortificate de păcat, minunea care se arată după o deasă împărtășire, primită după ce ai trăit un timp în neliniște și moarte spirituală.
Toţi sfinţii se recunoşteau şi se simţeau păcătoşi, şi toţi, fără făţărnicie, plângeau, se pocăiau, făceau dovadă că îşi dau seama – pe cât e cu putinţă omului – de păcatele lor cele cu voie şi fără voie; urcau pe treptele pocăinţei, ale îndreptării, se căleau în toate virtuţile – şi au ajuns Ia sfinţenie, la asemănarea cu Dumnezeu şi la starea de casnici ai Lui.
Toată fericirea și toată nefericirea mea stă în gândurile și în pornirile inimii. Dacă gândurile și pornirile inimii îmi sunt de acord cu adevărul dumnezeiesc sau cu voința lui Dumnezeu, atunci sunt liniștit, plin de lumină duhovnicească, de bucurie, de fericire. Dacă nu, sunt neliniștit, sufletul îmi este cuprins de o beznă nepătrunsă, de apăsare și de urât. Dacă gândurilor și pornirilor mincinoase, potrivnice lui Dumnezeu, le iau locul altele, adevărate, plăcute lui Dumnezeu, atunci mă simt din nou împăcat și fericit.