Aşa cum mama îşi învaţă copilul să meargă, ne învaţă şi Domnul să credem în El cu credinţă vie. Mama îşi pune copilul pe picioare, îl lasă să stea aşa, se îndepărtează de el, apoi îl cheamă să vină la ea. Rămânând singur, fără sprijinul mamei, copilul începe să plângă, vrea să se ducă la ea, dar nu încearcă, de frică să facă primii paşi, până când se hotărăşte să păşească şi cade. întocmai ca o mamă, Domnul îl învaţă pe creştin să creadă în El, credinţa fiind ca şi mersul (credinţa – cale duhovnicească).
Credinţa noastră este firavă, lipsită de experienţă, întocmai ca un copil care învaţă să meargă. Domnul ne lipseşte de sprijinul Său, lăsându-ne pe seama diavolului sau a feluritelor necazuri şi supărări. Ceva mai târziu însă, când avem mare nevoie de ajutor ca să scăpăm de ele (când nu simţim nevoia mântuirii nu suntem gata să mergem la El), parcă ne-ar îndemna să ne îndreptăm către El (şi trebuie, într-adevăr, să o facem) după ajutor.
Creştinul îşi dă silinţa să facă aceasta, „dă drumul” ochilor minţii (aşa cum copilul îşi dă drumul la picioare), încearcă să-l vadă cu ei pe Domnul, dar inima care nu este obişnuită să-l „vadă” pe Dumnezeu se teme să-şi facă curaj, se împiedică şi cade. Vrăjmaşul şi stricăciunea păcatului pe care o avem de la naştere închid ochii inimii care încerca să vadă, ţinându-l pe om departe de Dumnezeu, făcându-l să nu poată înainta. Domnul îi este totuşi aproape, gata să-l aducă la sine, să-l cuprindă chiar şi în braţe, numai să vină la El cu credinţă; şi atunci când, străduindu-te, reuşeşti să-L vezi pe Domnul cu ochii inimii, El îţi întinde o mână de ajutor, ca şi cum te-ar lua în braţe şi ţi-ar alunga vrăjmaşii. Atunci simte creştinul îmbrăţişarea Mântuitorului însuşi.
Slavă bunătăţii şi înţelepciunii Tale, Doamne! Aşa cum, atunci când eşti strâmtorat de diavolul şi de toate necazurile, trebuie să vezi îndată că înaintea ta stă Sânul iubitor de oameni al Mântuitorului tău, caută cu îndrăznire la acest Sân părintesc, ca la o nesecată comoară de bunătate şi dărnicie şi roagă-te Domnului, din toată inima, ca să ne facă şi pe noi părtaşi acestui nesecat izvor de bunătate şi ajutorare duhovnicească şi îndată ţi se va da ceea ce ceri. Principalul este să ai credinţă sau vedere a inimii către Domnul şi speranţă că vei primi de la El ceea ce îi ceri, ca de la un Atotbun. Aşa este! Experienţa ne-o arată. Aşa ne învaţă şi Dumnezeu, adică să recunoaştem că fără El suntem de o neputinţă morală fără seamăn şi, cu zdrobire de inimă, să menţinem duhul nostru într-o necontenită dispoziţie rugătoare.
Sfântul Ioan de Kronştadt, Viaţa mea în Hristos, Editura Sophia,