De ce ziua de odihnă vine după şase zile de muncă? Pentru ca să nu uităm niciodată că, după ostenelile acestei vieţi, va veni ziua veşnicei odihne.
Căci, după cuvântul Apostolului: „Drept aceea s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu” (Evrei 4, 9). Dar duminica semnifică ziua învierii obşteşti, după care va veni o zi de odihnă pentru toţi cei ce au lucrat binele în această viaţă, întru Hristos Iisus.
Ne aflăm într-un cerc profan de discuţii. Vorbe, vorbe, vorbe… De cele mai multe ori goale, în care nu se suflă un cuvânt despre Dumnezeu – Tatăl nostru al tuturor –, despre dragostea pe care ne-o poartă, despre viaţa viitoare, răsplata cerească; de ce, oare? Pentru că oamenii se ruşinează să aducă vorba despre Dumnezeu.
Nici un cuvânt de rugăciune sinceră nu rămâne zadarnic înaintea lui Dumnezeu, ci aduce roadă bună, fiindcă rugăciunea curată este o mare putere care pleacă bunătatea lui Dumnezeu spre milă şi dărnicie. Adu-ţi aminte de Avraam, Moise, Ilie, Elisei, Daniel, Anania, Azaria şi Misail, de toţi sfinţii; câte minuni a făcut rugăciunea lor! Dacă sămânţa celui viclean, gândurile viclene, cuvintele şi faptele viclene pot rodi atât de mult şi să fie atât de puternice în oamenii vicleni, cu atât mai vârtos seminţele bunului Dumnezeu. Orice lucru bun nu rămâne zadarnic.
Izbăveşte-mă de sporirea cea diavolească (din rugăciunile de dimineaţă). Se grăbeşte, se grăbeşte (speşit) diavolul şi neîncetat caută să-l vâneze pe om ca să îl piardă pe vecie, iar oamenii dormitează, stau degeaba şi dorm în deşertăciunea lor cea lumească, în împătimirile lor de agonisită, de plăcerile pântecelui, de curvie, de jocuri (teatru şi cărţi de jucat), de modă, de literatură, de somn şi de tot felul – pier cu miile, ca muştele.
Îmi găsesc pace în Hristos şi cu Hristos; cum să nu cred că după moarte mă aşteaptă pacea veşnică în Hristos, liniştea de după lupta cu vrăjmaşii de pe pământ?
Şi aici îmi este greu fără Hristos, mă chinui. Cum să nu cred că şi dincolo îmi va fi mai greu şi mai chinuitor fără El, dacă mă va îndepărta pentru totdeauna de la faţa Sa? Starea sufletelor noastre aici preînchipuie viitorul. Acesta va fi o prelungire a stării noastre lăuntrice de acum, dar într-o formă schimbată, pe o altă treaptă. Pentru cei drepţi schimbarea va însemna plenitudinea slavei veşnice, pentru păcătoşi, plenitudinea chinurilor veşnice.
Cel ce a înviat din morţi ne-a dat nouă prin Învierea atotiertatoare şi răscumpărarea Sa mare îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu.
Şi noi trebuie să avem întotdeauna îndrăzneală şi să nu ne fie frică; să nu disperăm; să nu fim laşi, să nu ne sfiim, să nu ne ruşinăm în faţa altora, ci să privim la toţi cu veselie şi optimism. Slavă Ţie, Doamne, putere atotcurățitoare, atotrăscumpărătoare, atotbiruitoare, atotcuprinzătoare, atotproteguitoare, atotînvățătoare!
Cu ce iubire de mamă şi sfântă păzeşte sufletele şi trupurile noastre Sfânta Biserică, orânduind pentru noi posturi dese, care multora li se par, pentru neştiinţa lor, un fel de a le constrânge libertatea!
Prin înfrânare şi post însă, Biserica vrea să ne dea cea mai largă libertate spirituală; fiindcă neînfrânarea înrobeşte duhul nostru trupului, patimilor şi poftelor lui; trupul însuşi se îngreunează şi este doborât de boli.
Sfântul Ioan din Kronstadt, Liturghia – cerul pe pământ, Editura Deisis, 2002, p. 50
Suntem într-un cerc profan de discuţii. Vorbe, vorbe, vorbe… De cele mai multe ori goale, în care nu se suflă un cuvânt despre Dumnezeu – Tatăl nostru al tuturor -, despre dragostea pe care ne-o poartă.. despre viaţa viitoare, răsplata cerească; de ce, oare?
Pentru că oamenii se ruşinează să aducă vorba despre Dumnezeu.
Duhule Sfinte, Făcătorule de viaţă, Unul fiind din Sfânta Treime,
Tu eşti viaţa şi cuviinţa, frumuseţea tuturor făpturilor vii şi neînsufleţite,
Tu eşti culoarea şi mireasma plantelor,
Tu eşti respiraţia tuturor fiinţelor organice şi anorganice, fiindcă Tu pricinuieşti rodirea, hrănirea în plante, în arbori şi în arbuşti.
Credinţa este cheia de la comoara lui Dumnezeu. Ea se poate afla într-o inimă simplă, bună, iubitoare. „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23). Credinţa este vorbire duhovnicească; cu cât i se dezleagă mai uşor limba, cu atât mai bogat ţâşnesc din ea izvoare dumnezeieşti.
Când ea se exprimă liber, întocmai ca vorbirea obişnuită, nu va fi afectată de neîncredere şi necredinţă. Dacă te laşi cuprins de necredinţă, comoara bunătăţilor dumnezeieşti rămâne zăvorâtă pentru tine.
După făgăduinţa Domnului, Duhul adevărului rămâne în Biserică, îi povăţuieşte la tot adevărul pe păstori, precum şi pe ceilalţi membri binecinstitori, ai Bisericii. Priviţi cum a orânduit El dumnezeieştile slujbe ale Bisericii noastre, cât de frumoase, de măreţe, de înţelepte, de instructive, de pline de umilinţă şi zdrobitoare sunt ele! – Priviţi cât de mişcător, de solemn, de înălţător se săvârşeşte pomenirea celui mai mare şi mai uluitor eveniment care a avut loc vreodată în lume: întruparea, viaţa, învăţătura, pătimirea, moartea, învierea şi înălțarea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a mântuitoarei Sale Cine celei de Taină, care se săvârşeşte şi acum şi se va săvârşi până la sfârşitul veacurilor cu adevăratul Trup şi Sânge al Mântuitorului.
Pentru a uşura nevoinţa postirii, Sfânta Biserica a rânduit ca la mijlocul Postului să se scoată Crucea de viaţă Făcătoare a Domnului. Cine posteşte cu adevărat trebuie neapărat să rabde necazul trupului, lupta dârză cu el a duhului şi pe deasupra cursele diavolului, care lucrează asupra sufletului nostru prin tot felul de gânduri aducătoare de întristare mare, mai ales celor ce nu sunt încă întăriţi şi desăvârşiţi în viaţa creştină.
Tocmai pe postitorii de felul acesta să-i mângâie Crucea de viaţă Făcătoare a Domnului, care a fost scoasă acum spre închinare şi spre privirea şi sărutarea ei cu inima, şi să le uşureze nevoinţa.
Toate cele pământeşti sunt chip şi umbră a celor cereşti. Astfel, chipul cultului pământesc este chipul cultului ceresc; frumuseţea bisericii este chipul frumuseţii Bisericii cereşti; lumina este chipul slavei celei neapropiate a lui Dumnezeu în ceruri; bună-mireasma a caditului e chipul negrăitei bune-miresme a sfinţilor acolo; cântările de aici sunt chipuri ale doxologiei îngereşti cu neputinţă de redat în cuvinte de acolo; așișderea, toate corpurile şi obiectele cereşti şi pământeşti slujesc drept chipuri ale unor lucruri viitoare:
Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia Cerurilor se ia cu sila, şi silitorii o răpesc pre ea (Mt, 11,12).
Asupra omului lucrează tot timpul două puteri nevăzute, una bună şi una rea: puterea lui Dumnezeu, puterea harului, şi puterea diavolului, puterea cea vicleană şi atot-pierzătoare; omul este pus în această lume ca între două focuri, dintre care unul este de viaţă făcător, despre care grăieşte Domnul: foc am venit să arunc pre pământ (Lc. 12, 49), iar celălalt – foc care arde şi pârjoleşte.
Teme-te de rău ca de foc. Nu îl lăsa să îţi atingă inima chiar dacă pare drept sau cinstit. Indiferent de circumstanţe, nu îl lăsa să intre în tine. Răul este întotdeauna rău.
Uneori răul se prezintă ca o strădanie spre slava lui Dumnezeu sau ca ceva cu intenţii bune către aproapele tău. Chiar în aceste cazuri, nu te încrede în această simţire.
Dintr-un orgoliu de stăpân sau, mai exact, dintr-o trufie de om cu bani, sau dintr-o inexplicabilă răutate, deseori nu-i “onorăm” nici măcar cu o vorbă pe cei ce se hrănesc de pe urma noastră, sau chiar îi tratăm cu ostilitate.
Aceasta, în loc să ne smerim înaintea lor, ca nişte slujitori ce le suntem, după cuvântul Domnului: “Care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru” (Matei 20, 26), ştiind că prin aceasta ne sporim şi darul datorat Stăpânului nostru, printr-o slujire sinceră, nefăţarnică, făcută Lui în persoana fraţilor Săi mai mici.
Postul îi este de trebuinţă creştinului pentru a-i limpezi mintea, pentru a-i trezi şi dezvolta sensibilitatea, pentru a-i dirija voinţa într-o direcţie pozitivă.
Aceste trei capacităţi ale omului se întunecă şi se atrofiază cel mai mult ,,de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii“ (Luca 21, 34) şi prin acestea ne îndepărtăm de Dumnezeu, Izvorul vieţii, cădem în păcat, în stricăciune şi deşertăciune, desfigurând şi întinând în noi chipul lui Dumnezeu. Lăcomia burţii şi concupiscenţa ne ţintuiesc de pământ şi am putea zice că ne retează aripile sufletului.