Păcatul nu este firesc pentru om, deşi noi aproape că am putea crede că ţine de firea omului să fie păcătos, pentru că ne-am trezit în lumea aceasta cu înclinări păcătoase (patimi), considerăm că păcatul face parte din firea noastră. Dar, de fapt, nu e aşa, ci păcatul este ceva adăugat. Firea omului, aşa cum a vrut-o Dumnezeu, este nepăcătoasă, este în afară de păcat.
Am găsit undeva o expresie care mi-a plăcut foarte mult, într-o carte de predici a Părintelui Episcop Vasile Coman de la Oradea, Dumnezeu să-l odihnească. El zicea că: „Munca e rugăciunea mâinilor”. E foarte, foarte frumos: „munca este rugăciunea mâinilor”.
Sfântul Antonie cel Mare a primit îndrumarea aceasta: să împletească rugăciunea cu munca. Nu i s-a spus câtă rugăciune să facă, nu i s-a spus câtă muncă să presteze, dar i s-a spus să nu se bazeze numai pe rugăciune şi să nu se bazeze numai pe muncă, ci să împletească munca cu rugăciunea.
Cum se schimbă viaţa noastră după fiecare spovedanie? Şi care este pocăinţa noastră personală, de toată vremea?
Din cuvintele Domnului Hristos înţelegem că cine nu se pocăieşte cu adevărat, nu are ce căuta în Împărăţia lui Dumnezeu, căci acolo nu poate intra nimic din ce este necurat. Ca să putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu, chiar şi aceasta de pe pământ, la Sfânta Liturghie, trebuie o anumită învrednicire.
Arhimandritul Teofil Părăian – Venim la biserică să ne întâlnim cu Dumnezeu.
Sfaturi duhovnicești, Emisiunea Universul credinței, Arhiva TVR.
Cum să ne întărim în războiul nevăzut, împotriva gândurilor vrăjmaşe?
Cea mai bună metodă de adunare a gândurilor este să ai un gând principal, în faţa căruia să cunoşti gândurile care vin, să le înlături pe cele rele şi să le încurajezi pe cele bune, iar metoda cea mai la îndemână este rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, pe care o spunem ca să avem o statornicire în gânduri bune.
– Da, neapărat. Pentru că altfel duci o viaţă cumva în gol şi n-ai posibilitatea să te dirijezi, n-ai posibilitatea să te orientezi.
E bine să ai câteva principii la care să ţii şi pe care să le urmezi şi câteva repere pentru verificare. Dacă n-ai nici un reper, atunci te poţi crede bun înainte de a fi bun, te poţi crede credincios fără să fii credincios, te poţi crede înţelept fără să fii înţelept, poţi să ai păreri despre tine care nu consună cu realitatea.
Iubiţi credincioşi, astăzi nu o să vorbesc ceva din cele ale credinţei noastre, ci aş vrea să fac nişte aprecieri în legătură cu sfînta pe care o pomenim astăzi, Sfînta Maria Magdalena, cea întocmai cu apostolii, cea dintîi care l-a văzut pe Domnul Hristos înviat, după mărturia Sfîntului Evanghelist Marcu (Marcu 16, 9). Sfîntul Evanghelist Marcu spune că dacă a înviat Hristos în ziua cea dintîi a săptămînii, S-a arătat întîi Mariei Magdalenei din care scosese cîndva şapte draci. Şi în Evanghelia care s-a citit la Sf. Liturghie astăzi, s-a spus acelaşi lucru, că după Domnul Hristos mergeau şi nişte femei, între care una, Maria Magdalena, pe care Domnul Hristos a mîntuit-o de boli şi din care a scos şapte draci (Luca 8, 2).
Vederea lui Dumnezeu: De la cunoscători la martori ai Domnului Hristos
Când Domnul Hristos S-a înălțat la ceruri a spus și ultimele Sale cuvinte aici pe pământ, pe care le găsim în Faptele Apostolilor, în istorisirea despre înălțarea la cer a Domnului Iisus Hristos.
Cuvintele au fost spuse de Domnul Hristos ucenicilor: „ și-mi veți fi Mie martori în Ierusalim și-n toată Iudeea și-n Samaria, și pân’ la marginea pământului” (F. Ap. 1, 8). Acestea am putea spune că sunt cuvintele testament spuse de Domnul Hristos aici pe pământ.
Părinte, fumatul este patimă, este păcat?
Păi, prima dată dacă fumezi o ţigară, e păcat, iar dacă fumezi mai multe, e patimă. De ce? Pentru că e o practică nejustificată în existenţa umană. Nu-i ca şi când ai mânca. Este o treabă în plus şi nu poţi fi şi cu Dumnezeu şi cu fumatul.
Părintele Teofil Părăian despre suferinţă, Sfaturi duhovniceşti, Universul Credinţei, TVR
Realizator Anna de Hillerin.
Părintele Teofil Părăian a fost duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus (judeţul Braşov), şi unul din marii părinţi duhovniceşti ortodocşi ai României. A rămas în conștiința celor care l-au cunoscut ca „Părintele bucuriei”.
Părintele Teofil Părăian a fost un om al bucuriei, duhovnic odihnitor de oameni, cu zâmbetul neîncetat pe chip. Nevazator cu ochii trupești, se comporta la Sfânta Liturghie fără ajutor, asemeni unui om care nu este lipsit de vedere. Atunci când a fost întrebat „dacă nădăjduiește, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vadă ceva în lumea cealaltă”, a răspuns: „Dacă Dumnezeu va zice către mine: „Să știi că eu și-n veșnicie pe tine tot așa te las!”, n-aș putea zice altceva, decât: „Slavă Ție, Doamne, slavă Ție!”. Ar fi posibil să rostească aceste cuvinte? Da, de vom ține seama ca ori de câte ori s-a vorbit despre orbirea sa trupească, a spus: „și voi zice până la sfârșitul vieții mele și-n veșnicie, că așa a binevoit Dumnezeu”.
““Mănăstirea nu trebuie gândită nici de cei care trăiesc în ea, nici de cei care vin la mănăstire ca o prelungire a pământului.
Dacă este prelungire a pământului, n-are rost să existe. Pământul e destul. Părinţii cei duhovniceşti de odinioară, care au făcut mănăstiri în pustie, de exemplu Sfântul Pahomie, au înconjurat mănăstirea cu zid. De ce? Să se ştie până unde ţine lumea – şi de unde începe mănăstirea. Este un lucru extraordinar! Să ştii că dacă eşti în mănăstire nu mai eşti în lumea largă, ci eşti într-un loc anume al lui Dumnezeu. Lumea cealaltă este în afară de mănăstire.
Noi, cei care o lăudăm pe Maica Domnului, avem un privilegiu. Ce privilegiu? Privilegiul de a fi miluiţi de Dumnezeu, de Domnul nostru Iisus Hristos, dându-ne pacea Sa, nouă.
De ce? Pentru că o lăudăm pe Maica Domnului. Şi de ce o lăudăm pe Maica Domnului? Ne învaţă Biserica noastră să o lăudăm. De ce ne învaţă să o lăudăm? Pentru că „s-au spăimântat toate de dumnezeiască mărirea ta”, zicem noi vorbind cu Maica Domnului.
Unde e omul care îl poartă în sufletul său pe Dumnezeu, unde e omul purtător de Dumnezeu, acolo e cerul, acolo e bucuria, acolo e pacea, acolo e binecuvântarea, acolo e iertarea păcatelor, acolo sunt darurile Învierii.
În rai va fi cam cum e la Paşti, iar la Paşti e bucurie, în rai e o bucurie. În raiul cel din lumea cealaltă, cel de deasupra pământului, este ceva asemănător cu ceea ce trăim noi la Paştile cele mântuitoare, la Paştile cele curăţitoare, la Paştile cele veşnice, la Paştile care sunt izbăvirea de întristare. E ceva ce trăim noi la Paştile Domnului.
În Biserica noastră, postul este obligatoriu, nu-i facultativ, fiecare trebuie să ţină post.
E adevărat că nu toţi au condiţii ca să ţină post. În viaţa mea am trăit mulţi ani în internat, dar 38 de ani la mănăstire am putut să postesc foarte bine şi am postit pentru că s-a postit în mănăstire şi a fost uşor să postesc. Am trăit de multe ori din mâncarea pe care mi-au dat-o alţii şi pe care mi-au făcut-o ei cum au gândit ei că trebuie făcută. Îmi dau seama că nu oricine poate posti, dar orice credincios, dacă vrea să ţină postul, dacă se angajează la post, poate să renunţe la o masă pe zi, poate să mănânce (dacă mănâncă de la el) mâncare de post.
Am fost foarte impresionat de răspunsul unui copil de la casa de copii care a fost întrebat „Cine te iubeşte pe tine?” Şi a zis: „Nu mă iubeşte nimeni”.
Noi nu suntem în situaţia de a nu fi iubiţi de nimeni, dar trebuie să ne punem o întrebare firească, acum, în post, pentru cei care vor să se îmbunătăţească.
Un preot zicea că s-ar bucura să aibă o casă de sticlă, să vadă toată lumea ce face el. Un cuvânt îndrăzneţ, un cuvânt frumos. Da, să te poţi prezenta oriunde şi oricand cu ceea ce eşti, cu interiorul tău şi cu exteriorul tău, pentru că viaţa din exterior este o proiectare a vieţii din interior. Aşa că dacă ai o aşezare bună sufletească, proiectezi şi in afară ceea ce ai înăuntru şi e excepţional.
Unde-i sinceritate, acolo-i darul lui Dumnezeu. Dacă eşti sincer iţi vorbeşte Dumnezeu prin omul acela de la care aştepţi cuvântul lui Dumnezeu.