Părinte Teofil, în zilele noastre mai mult ca niciodată, omul este prins de grijile vieţii, de serviciu, familie, probleme şi multe altele. Există însă şi griji mântuitoare?
Da, există griji mântuitoare. „Toată grija cea lumească de la noi s-o lepădăm”, se spune la slujbă, la Sfânta Liturghie. Deci, grijile lumeşti trebuie astupate cumva cu încrederea în Dumnezeu şi în bunătatea Lui, făcându-ne datoria, pentru că dacă nu-ţi faci datoria, grijile se înmulţesc şi îngrijorarea creşte. Dar există şi o grijă pentru a deveni bun, o grijă pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, grija de a trăi corect, grija de a face ceea ce eşti dator să faci. Există şi griji mântuitoare, griji care te ridică, te angajează în viaţa sfântă, grija de a-ţi împlini datoriile pe care le ai prin situaţia în care te găseşti. De exemplu, cineva care are familie, grija de copii, de a-i creşte, de a-i educa frumos şi bine, grija de a le da o înzestrare spirituală care să-i păzească de necazurile vieţii, pentru că necazurile vieţii vin de pe urma păcatelor. Ceea ce vrea Dumnezeu cu noi este ca în fiecare zi să trăim o viaţă frumoasă şi liniştită, o viaţă din care să lipsească îngrijorarea pentru lucruri pământeşti, dar în care să se facă vădită grija de a-I sluji lui Dumnezeu şi de a-I face voia Lui. Si în felul acesta omul este angajat spre bine şi nu este asuprit de rău.
Cum înţelegeţi cuvântul din Evanghelie „Să nu ne îngrijim pentru ziua de mâine” (Mt. 6, 34)?
Îl înţeleg în sensul acesta: să nu ne îngrijorăm pentru ziua de mâine, dar să ne facem datoria în ziua de azi. Dacă ne facem datoria în ziua prezentă, ziua de mâine este rezolvată cu problemele care le-ar aduce dacă nu ne-am împlini datoria în ziua de astăzi. Bineînţeles că toate acestea le avem în vedere cu gândul la Dumnezeu, care l-a făcut pe om şi cu posibilitatea de a se îngriji. Si chiar şi cu posibilitatea de a se îngrijora. Dar Domnul Hristos vrea să-l despovăreze pe om de îngrijorarea păgubitoare şi să-l angajeze cu grija mântuitoare.
Părinte Teofil, în viaţa duhovnicească e bine să avem anumite principii şi repere?
Da, neapărat. Pentru că altfel duci o viaţă cumva în gol şi n-ai posibilitatea să te dirijezi, n-ai posibilitatea să te orientezi. E bine să ai nişte principii la care să ţii şi pe care să le urmezi şi nişte repere pentru verificare. Dacă n-ai nici un reper, atunci te poţi crede bun înainte de a fi bun, te poţi crede credincios fără să fii credincios, te poţi crede înţelept fără să fii înţelept, poţi să ai păreri despre tine care nu consună cu realitatea. Or, având în vedere nişte principii şi ţinând seama de nişte repere, te poţi modela după principiile respective şi după reperele pe care le ai în vedere. Mi-aduc aminte, când eram copil am auzit la biserică citindu-se la Apostol, din epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani. Aveam vreo 12-13 ani atunci si am auzit cuvântul: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor slabi, si nu nouă să plăcem, ci fiecare să facă spre plăcerea aproapelui întru ce-i bine spre zidirea lui” (Rom. 15, 1-2). Şi când am auzit cuvintele acestea, le-am luat în seamă şi am ajuns într-o împrejurare în care n-aş fi vrut să fac un bine pe care-l impunea situaţia. Mama mea pleca la câmp, tata era absent din gospodărie, parcă era-n armată, nu mai ştiu ce s-a-ntâmplat şi trebuia să meargă mama cu cineva la lucru. Şi atunci mama m-a rugat să am grijă de copiii femeii aceleia, să stau cu ei acasă şi să le port de grijă şi pe mine mă cam incomoda lucrul acesta. Dar mi-am adus aminte de cuvântul Sfântului Apostol Pavel „Nu nouă să plăcem, ci fiecare să facă spre plăcerea aproapelui”. În felul acesta te ajută un principiu.
Ne mai puteţi da câteva principii concrete pentru viaţa duhovnicească?
Da. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele. Cel ce se smereşte va fi înălţat, cel ce se înalţă va fi smerit… Sunt foarte multe principii în cuprinsul Vechiului Testament şi-n Evanghelie. Sfântul Apostol Pavel, de exemplu, în epistolele sale, are cuvântul: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor. 10, 31). Domnul Hristos a zis: „Lasă acum să împlinim toată dreptatea” (Mt. 3, 15). „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu” (Mt. 5, 20). „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul Său preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Mt. 20, 28). „Cel ce vrea să vină după mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24). Sunt foarte multe principii de viaţă, principii după care ne putem dirija viaţa, ne putem orienta.
Părinte, cum trebuie să ne îngrijim de trup? Adică, există griji pentru trup şi griji pentru suflet?
Da, există griji pentru trup şi Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni îi îndeamnă pe bărbaţi să-şi iubească soţiile cum îşi iubesc trupurile lor (Efes. 5, 28). Sfântul Apostol Pavel zice că nimenea nu şi-a urât vreodată trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi-l încălzeşte precum şi Hristos Biserica (Efes. 5, 29). Deci, nu e normal ca cineva să-şi neglijeze trupul. E normal să-şi îngrijească trupul. Domnul Hristos, de pildă, când era înconjurat de mulţime, mulţime care nu mai avea de mâncare, a zis că nu vrea să-i lase să lâncezească pe drum. Deci a intervenit, dându-le hrană. E o rânduială a Bisericii noastre ca să ne ajutăm unii pe alţii, să ne îngrijim de sănătatea trupului ca să fie şi sufletul în condiţia de a se manifesta bine în cele spirituale. Deci, Sfântul Apostol Pavel, când compară iubirea faţă de soţie cu iubirea faţă de propriul trup, are în vedere o îngrijire de trup, care este templul lui Dumnezeu, pe care-l dorim sănătos, împreună slujitor cu sufletul, chiar dacă, cum zice părintele Arsenie Boca referindu-se la trup, „fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate”.
Dar de suflet cum trebuie să se îngrijească un creştin practicant, un creştin ortodox?
Un creştin parcticant trebuie să-si împlinească datoriile care ţin de viaţa spirituală, de rugăciune, de meditaţie, de participarea la sfintele slujbe, de punere în valoare a calităţilor sufleteşti pentru binele lui şi pentru binele altuia, de acumularea de învăţături sfinte, mai ales din Sfânta Evanghelie, cuvintele cele veşnice ale Mântuitorului, de acumularea de gânduri manifestate în cuvânt de Sfinţii Apostoli. Toate lucrurile acestea sunt spre binele sufletului şi aduc apoi şi buna chivernisire a trupului.
Părinte Teofil, în ce măsură rugăciunea este o împlinire a vieţii, a grijilor vieţii?
Aici, Domnul Hristos a spus că după lucrul veacului acestuia, care aduce griji şi îngrijorări, se străduiesc cei care nu ştiu de Dumnezeu. Or, noi, creştinii, ştim că avem trebuinţă de ele şi ştim că avem un Tată care se îngrijeşte de noi, şi atunci rugăciunea ne întăreşte în conştiinta aceasta că Dumnezeu este cu noi, că ne ajută, că găseşte Dumnezeu mijloacele de a se rezolva lucruri şi mai presus de posibilităţile noastre. Ne rugăm lui Dumnezeu, de exemplu, pentru îmbelşugarea roadelor pământului, la cununie ne rugăm ca să umple Dumnezeu cămările celor care se căsătoresc de grâu, de vin, de untdelemn. La Litie ne rugăm lui Dumnezeu să binecuvânteze pâinile, grâul, vinul şi untdelemnul şi să le înmulţească în locaşul acesta, în ţara aceasta şi în toată lumea. Deci, rugăciunea ne angajează spre bine şi este o împlinire şi, în acest sens, că ne dă o întărire, o întemeiere în gândul că nu suntem singuri în această lume, ci „cu noi este Dumnezeu… acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin”. Acestea nu sunt simple formule de ritual, ci sunt cuvinte pe care trebuie să ne întemeiem viaţa.
Părinte, în Evanghelia după Matei, în capitolul zece când Mântuitorul îi trimite pe Apostoli la propovăduire, le spune că „voi, atunci când veţi fi prinşi, să nu vă îngrijiţi de ce veţi vorbi…”
Da, „că Duhul Sfânt vă va da vouă ce trebuie să spuneţi” (Mt. 10, 19).
Cum să înţelegem noi, astăzi, aceste cuvinte?
Tot aşa cum au înţeles Sfinţii Apostoli. Adică, noi acumulăm în suflet anumite lucruri pe care le putem folosi, inspirati fiind şi de Duhul Sfânt, în împrejurări nedorite şi în împrejurări neaşteptate. Sfântul Apostol Petru în epistola sa sobornicească zice să fim gata să dăm răspuns tuturor celor ce ne cer socoteală, însă cu blândeţe şi cu cuviinţă (I Ptr. 3, 15-16). Să căutăm să fim în aşa fel orientaţi, încât să creăm în jurul nostru o atmosferă care să impună respect şi celor care altfel ar fi potrivnicii noştri.
Părinte, de obicei grijile vieţii, nu întotdeauna, dar de multe ori, duc la probleme în familie, probleme între prieteni. Ce cale le recomandaţi să urmeze în aceste situaţii?
Mi-aduc aminte că atunci când eram copil se spunea în familie că şi din pricina sărăciei, şi din pricina necazurilor vin certurile. Şi mi se întâmplă şi acum să-mi spună oamenii că se ceartă pentru lipsurile în care trăiesc. Şi eu zic întotdeauna: Bine, dar dacă vă certaţi, le rezolvaţi, treceţi de lipsuri prin ceartă? Şi toţi mărturisesc că nu. Deci, cearta nu e un mijloc de înlăturare a răului, ci e o slăbiciune a celor care se angajează în felul acesta, pentru că nu câştigi nici un ban când te cerţi, nu realizezi nici un avantaj când nu eşti în limitele bunei cuviinţe. Aşa că oamenii trebuie să evite tot ce nu aduce nimic pozitiv, ci aduce multă nemulţumire şi mult negativ în viaţa de toate zilele.
Munca este un lucru necesar pentru familie, pentru om, în general?
Sigur că da. Munca este o binecuvântare a lui Dumnezeu. Pentru împrejurarea în care trăieşte fiecare, Sfântul Apostol Pavel reglementează că „cine nu vrea să muncească, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10). Spune că el însuşi a câstigat pentru el şi pentru cine era cu el cele de trebuinţă (Fapte 20, 34). Munca este o necesitate, este un mijloc de îmbunătăţire sufletească, este un mijloc de reţinere de la împrăştiere. În pilda cu lucrătorii tocmiţi la vie, către unii care au stat până seara fără lucru, Domnul Hristos a zis: „De ce aţi stat toată ziua fără lucru?” (Mt. 20, 6). Când eram eu copil, în familia noastră era o vorbă: Nu sta fără lucru că-i păcat. Munca e o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru om. E mare lucru să fii conştient de aceasta, că eşti dator cu munca. Să ai conştiinţa că „cu nădejdea fără muncă, nu-ţi răsare grâu-n luncă, dar cu amândouă-n plug, umpli lunca de belşug” (Vasile Militaru, „Vorbe cu tâlc”). Sau, este o rugăciune de seară, scrisă tot de Vasile Militaru de la care-i cuvântul aceasta: „Să pornesc la muncă sfântă cum pornesc albinele, să pot umple ca şi ele fagurii cu binele” (Vasile Militaru, „Rugăciune de seară”).
Părinte, există mai ales între tineri o rezervă în a se angaja în muncă, şi aceasta considerând că nu sunt în stare, că nu pot să facă faţă. Ce să-i îndemnăm pe aceşti oameni?
Să-i îndemnăm să muncească pentru ca să aibă să-i ofere ceva lui Dumnezeu, pentru ca să aibă Dumnezeu ce să binecuvânteze, aşa cum tânărul acela despre care pomeneşte Evanghelistul Ioan, a oferit Mântuitorului cinci pâini şi doi peşti din care Domnul Hristos a săturat mulţime de oameni (In. 6, 9). Fiecare dintre noi trebuie să oferim ceva Mântuitorului, să-i dăm ceva Mântuitorului ca să binecuvânteze şi să înmulţească pentru binele altora. E important de luat aminte faptul că Domnul Hristos, când i-a spus diavolul să facă din pietre pâine, n-a făcut, dar din pâine a făcut mai multă pâine. Si aceasta e o idee în sensul că Dumnezeu binecuvântează munca omului şi nu-i dă omului gândul că ar putea să-i dea, să-i ofere pâine pe nemuncite, să facă din piatră pâine, deşi Domnul Hristos poate să facă şi din piatră pâine, dar n-a făcut din piatră pâine, pentru că ceea ce a făcut Domnul Hristos a făcut în faţa lumii întregi, în faţa tuturor credincioşilor şi atunci oamenii ar fi putut ajunge la gândul că aşa cum a făcut odinioară din piatră pâine, poate să facă şi altă dată la fel. Or, când Domnul Hristos a avut pâini în faţă, a înmulţit pâinile, pentru că în pâine se întâlneşte binecuvântarea Domnului cu munca omului. Domnul Hristos binecuvântează. Când a binecuvântat cele cinci pâini la înmulţirea pâinilor, a binecuvântat toată munca pe care o face omul până are pâinea pe masă. Noi, astăzi, nu avem totdeauna conştiinta aceasta, noi, care cumpărăm pâine, o luăm gata, n-avem conştiinţa ostenelii pe care o face omul până când ajunge să aibă pâinea pe masă. Or, Domnul Hristos, când a binecuvântat pâinile, a binecuvântat toată osteneala, toată munca. Şi munca pe care o face omul când pregăteşte pământul, şi munca pe care o face când seamănă, şi munca pe care o face când pliveşte holda, munca pe care o face când seceră, munca pe care o face când macină, munca pe care o face când plămădeşte aluatul, munca pe care o face când arde cuptorul, când pune pâinea în cuptor, când o scoate din cuptor şi o lasă după aceea să se ducă la Dumnezeu. Când eram eu copil, era o vorbă că nu-i voie să te atingi de pâine şi să mănânci pâine înainte de a se duce la Dumnezeu. De ce? Pentru că oamenii aveau conştiinţa aceasta că pâinea n-o realizează omul din puterea lui, ci pâinea o realizează omul şi din puterea lui şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Or, gânduri de felul acesta nu mai sunt şi pentru că s-a schimbat foarte mult viaţa oamenilor şi faţa societăţii, pentru că sunt alte condiţii. Or, omul acela care îşi pregăteşte el pâinea, care ajunge el să aibă pâinea pe masă ştie că în pâine se întâlneşte lucrarea omului cu binecuvântarea Domnului. Aşa că oamenii din vremea noastră, tinerii noştri, trebuie educaţi în sensul acesta că munca este o datorie, că nu-i voie să stai fără muncă. Că fiecare dintre noi trebuie să oferim ceva lui Dumnezeu din partea noastră, ca Dumnezeu, cu ceea ce oferim noi să lucreze pentru alţii şi să primească ceea ce oferim noi. De pildă, la binecuvântarea colivei, care este grâu fiert şi îndulcit cu miere sau cu zahăr, se duce înaintea lui Dumnezeu, se face rugăciune şi pentru cei care au oferit-o lui Dumnezeu, care ne-a dat roadele pământului spre desfătarea şi hrana noastră, şi după aceea se roagă preotul pentru cei care au înfrumuseţat acestea, cei care au adus acestea înaintea lui Dumnezeu. Pentru că se consideră că lucrurile acestea nu le poti avea aşa numai de undeva luându-le, ci le ai pentru că ai muncit pentru ele. Ei, conştiinţa aceasta cam lipseşte la tineri, e multă comoditate. De multe ori nu se angajează, nu pentru că se gândesc ei la nişte neangajări ale lor, ci nu se gândesc la datoria de a munci. E foarte simplu să nu faci ceva din comoditate şi să astepti să facă alţii pentru tine, pentru că de multe ori pe tineri i-au învăţat părinţii aşa. Nu i-au lăsat să facă anumite lucruri prin care s-ar fi format pentru viaţă. Noi, la ţară, când eram în familie, părinţii ne puneau să facem lucrurile pe care le puteam face. Un copil când putea ţine sapa în mână, deja şi săpa împreună cu părinţii. S-a crescut într-un cult al muncii. Deci era o practică a muncii, pe care cei de la oraş nici nu o au pentru că nu au de unde s-o aibă. Ei sunt lăsaţi doar să înveţe, să asculte muzică, să-şi facă ceva de lucru aşa ca să nu lenevească, făcând nimica toată şi de aceea nu se ajunge la nişte calităţi pe care le are omul şi pe care le poate avea omul dacă se angajează normal şi firesc în lucruri care odinioară erau de la sine înţelese. Nu se concepea să stai fără lucru când ţi-a dat Dumnezeu putere să faci ceva. În Pateric este o prezentare a unei situaţii, care ar fi bine s-o avem în vedere cu toţii, şi anume, un părinte a fost întrebat de un cuvânt de învăţătură şi el a spus că de aseară şi până acum a împletit foartă multă funie şi, zice el, „asta am făcut-o ca să nu zică Dumnezeu că nu am lucrat cu puterile pe care mi le-a dat”.

Interviu înregistrat la 3 mai 1998 şi difuzat în 27 iunie 1998 la Radio România Actualităţi, în cadrul emisiunii „Cuvânt şi suflet”

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.