Pilda cu oaia cea pierdută. Ce se spune în această pildă? Că dacă cineva, cioban fiind, păstor de oi fiind, pierde o oaie din o sută de oi, le lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi se duce şi o caută pe cea pierdută, şi când o găseşte – fiţi atenţi – „se bucură de ea şi o pune pe umerii lui şi o duce la turmă”.
Dumnezeu nu iartă „cu ţârâita”: „şi te iert, şi nu te iert”, ci te iartă pe deplin. Când te ştii iertat de Dumnezeu, nu trebuie să te mai gândeşti că ai făcut, cine-ştie-când, cine-ştie-ce. Dumnezeu are puterea să şteargă totul şi trebuie să ştergem şi noi, din mintea noastră, lucrurile care nu ne favorizează. Şi aceasta, pentru că ştim că Dumnezeu este Tatăl nostru.
Mântuirea ne-o dă Domnul Hristos şi se realizează în legătură cu Domnul Hristos. Mântuirea este un lucru care se poate realiza în toate generaţiile de oameni, neexistând o excepţie pentru o anumită generaţie. Generaţia noastră se mântuieşte cum s-au mântuit toate generaţiile dinaintea noastră şi cum se vor mântui generaţiile de după noi: prin Hristos, prin asemănarea cu Hristos, prin înnoirea minţii, prin neasemănarea cu chipul acestui veac.
M-a impresionat faptul că un fost deţinut politic, când a început să vorbească într-o adunare festivă, înainte de toate, a zis cu glas tare: „Doamne ajută-mă să nu greşesc”. Greşim noi înşine, şi greşesc şi alţii, în ceea ce ne priveşte pe noi. Lucrul de căpetenie este să ni se facă „ocara, ca cinstea; lipsa, ca îndestularea; paguba, ca şi câştigul şi străinii, ca rudele după trup”. Dacă ajungem la măsura aceasta, am ajuns la nepătimire şi suntem fericiţi.
Mântuirea se face prin Dumnezeu. Noi degeaba vrem să facem nişte lucruri extraordinare. Ceea ce trebuie să facem noi este să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu şi apoi lucrează Dumnezeu ca un Sfânt, cum ştie cu fiecare dintre noi, şi dacă vrea Dumnezeu să ne afirme, ne afirmă, şi dacă nu vrea Dumnezeu să ne afirme, degeaba vrem să ne afirmăm noi.
– Ca viitor preot, dacă respect canoanele, n-o să mai împărtăşesc pe nimeni!
– Păi, poate nici tu însăţi nu te mai împărtăşeşti… Dragă, nu se pune problema aşa. Problema se pune că omul trebuie să părăsească păcatul, ca să poată fi dezlegat de păcat. Dacă nu părăseşte păcatul, n-ai cum să-l dezlegi de păcat. N-o să-ţi zic să-i dai douăzeci de ani de oprire de la Sfânta Împărtăşanie; eu n-am dat niciodată mai mult de trei ani de oprire de la Sfânta Împărtăşanie, nici pentru păcate cum ar fi uciderea de pildă.
De ce? Pentru că Părintele Stăniloaie, în Dogmatică, scrie ca noi, ca preoţi, niciodată să nu oprim pe cineva mai mult de trei ani. Şi eu am luat asta de bună şi nu am oprit pe nimeni mai mult de trei ani. Numai că i-am spus omului: dacă trăieşti aşa cum trăieşti acum, nici la moarte nu eşti vrednic să te împărtăşeşti. Deci poate că l-am oprit toată viaţa aşa, dar nu în sensul acesta. De el depinde…
Cât priveşte aşa, ca timp, de exemplu pentru avort opresc trei ani. Odată vine un cetăţean la mine şi zice: „Părinte, eu am făcut un păcat mare, mare de tot. – Poţi să-l spui? – Da, că doar îl ştie tot satul. Bineînţeles că dacă îl ştia tot satul îl putea spune şi la unul de la mănăstire.
Zice: „L-am ucis pe un fiu al meu…m-am bătut cu soţia, el s-a băgat între noi, l-am lovit şi…Nu l-am lovit ca să moară, dar a murit din lovitură. – Ai făcut închisoare? – Da, nouă ani.” M-am gândit: şi aşa, eu pe om îl opresc trei ani…acum îl împărtăşesc, că doar la el au trecut de trei ori câte trei ani. Numai că l-am întrebat: „La biserică mergi? – Nu! – Te rogi dimineaţa şi seara, posteşti? – Nu! – Păi mă, păcatele astea sunt mai mare decât păcatul acela, că pe ăla l-ai făcut aşa, într-o împrejurare, şi nici n-ai vrut să-l faci.
Dar acuma, tu de câte ori nu mergi la biserică, atâta eşti în păcat, cât stau oamenii în biserică şi tu nu mergi. Când nu posteşti, păcătuieşti, când nu te rogi, păcătuieşti. Păcatele acestea sunt mai mari ca acela.” Aşa că nu l-am lăsat să se împărtăşească, dar nu pentru că a omorât om, ci pentru că trăia o viaţă, care nu-l recomanda pe Dumnezeu.
Extras din
Teofil Părăian, arhim. “Din ospățul credinței”, Editura: Mitropolia Olteniei. Craiova 2007, p.247
Părintele Arsenie Boca spunea că este o legătură foarte strânsă între felul cum îţi trăieşti viaţa şi felul cum gândeşti şi a atras atenţia că totul atârnă de cârmuirea pe care o ai prin minte şi că lucrul cel mai important este să-ţi câştigi o minte luminată cu dar de la Dumnezeu. Spunea Părintele Teofil că atunci când a fost prin Moldova şi s-a spovedit la Părintele Cleopa primul lucru pe care l-a întrebat a fost: „Cum stai cu paza minţii”, adică cum îşi rânduieşte lucrurile dinlăuntru care apoi se manifestă în afară.
În Pateric se spune că la avva Pimen s-a dus un frate și a zis: „Ce să fac, părinte, că-mi vin tot felul de gânduri rele în minte?”.
Vă rog să reţineţi lucrul acesta! Sunt atâţia oameni care, fără să fie curaţi sufleteşte, vorbesc despre Domnul Hristos, aşa, ca o chestiune de profesiune, ca să le spună oamenilor nişte lucruri care ar putea fi interesante şi prin care se pot afirma ei înşişi ‒ ei, cei care vorbesc. Or, în Biserică nu e aşa!
Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de tine. Deci, când îţi aduci aminte de Dumnezeu, ce să faci? Înmulţeşte rugăciunea! De ce? Ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Și aducă aminte de tine. E un cuvânt pe care l-am găsit în Filocalie; de când l-am citit pentru prima dată, mi s-a implantat în minte şi-am rămas cu el şi îl duc mai departe şi îl spun şi altora.
M-am spovedit în viaţa mea de până acum la mai mulţi duhovnici. Majoritatea dintre duhovnicii mei s-au mulţumit doar să asculte spovedania făcută de mine şi să-mi dea îndrumări generale. Câţiva însă m-au folosit în chip real.
Un duhovnic, care mi s-a impus prin seriozitatea cu care punea problemele şi pe care l-am întâlnit încă în vremea când eram elev la liceu, a fost Părintele Justinian Dalea, pe atunci, duhovnicul mănăstirii de maici Timişeni, din Banat.
Noi ne bucurăm foarte mult când ne gândim la Maica Domnului, şi nu numai în ziua de pomenire a Adormirii ei sau în alte zile de pomenire a ei, ci de fiecare dată când avem un gând către Maica Domnului. De ce? Pentru că de ea se bucură toată făptură, toţi credincioşii şi toţi îngerii: „De tine se bucură, ceea ceești plină de har, toată făptura, soborul îngeresc și neamulomenesc. Ceea ce eşti biserică sfinţită şi rai cuvântător”.
Să-l aduci în tine. Să nu-l laşi lângă tine. Să nu-l laşi departe de tine. Să-l îmbrăţişezi. Să-l transferi din afară înlăuntru.
Să-l aduci în suflet. Să poţi zice: Te port în mine, te port în suflet, te port în visuri, te port în braţe. Şi dacă nu spui lucrul acesta şi dacă nu poţi spune lucrul acesta, să ştii că nu iubeşti.
Cuvântul mântuire, în general, se foloseşte în cadrul credinţei religioase, în cadrul religiei, în cadrul creştinismului. Altfel nu se întrebuinţează cuvântul mântuire sau Mântuitor. Cuvintele acestea: Mântuitor, mântuire se folosesc în legătură cu eliberarea de păcat, deci se face o legătură între om şi Dumnezeu, păcatul fiind călcarea Legii lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă.
— E bine să ne aducem aminte de Dumnezeu în toată vremea, dar ca să ne aducem aminte de Dumnezeu în toată vremea trebuie să avem şi un program care să ne pună în faţa lui Dumnezeu: un program de rugăciune de dimineaţă, să începem ziua cu Dumnezeu, un program de rugăciune de seară, ca să mulţumim lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut.
Aveam un cunoscut în tinereţea mea care ştia multe despre ale credinţei şi soacra lui zicea: „Ştie, dar nu crede”. Adică nu-i destul să ştii. Ca să crezi, trebuie să realizezi o stare sufletească, care, deşi porneşte de la informaţie, nu e numai informaţie. Părintele Arsenie Boca zicea că: „Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă”, adică de la informaţie la convingere. Când eşti numai informat e prea puţin. Când eşti convins, e cât trebuie. Credinţa înseamnă convingere.
Slujbele Sfintei noastre Biserici sunt lucrul cel mai important, sunt ceea ce ne reprezintă pe noi ca dreptmăritori creştini, ca creştini ortodocşi. Sfintele slujbe sunt mijlocul de angajare a credincioşilor în faţa lui Dumnezeu, sunt un mijloc prin care Dumnezeu ni se face cunoscut şi un mijloc prin care noi luăm act despre Dumnezeu.