Un om câştigat pentru Dumnezeu în credinţă este un om care se schimbă prin credinţă. Eu mi-am exprimat de multe ori nedumerirea cum de atâţia oameni care se socotesc credincioşi, de fapt trăiesc ca necredincioşii, cum de credinţa lor nu-i înnobilează, nu-i face mai buni, nu-i face mai de valoare. Răspunsul l-am găsit în înţelesul acesta, că mulţi dintre cei care zic că cred, de fapt nu cred, deoarece fac fapte de necredincioşi şi ce faci te face. Deci dacă faci fapte de necredincios, devii necredincios, dacă faci fapte de credincios, devii credincios. Dacă faci fapte care te duc la iubire, ţi se înmulţeşte iubirea.
Dacă faci fapte care se împotrivesc iubirii, scazi în iubire. Să luăm aminte la toate acestea şi să ne cercetăm pe noi dacă suntem în credinţă şi în iubire, dacă avem credinţă în toate împrejurările vieţii noastre, dacă ţinem seama de Dumnezeu în toate împrejurările vieţii noastre, dacă credinţa noastră e o credinţă lucrătoare de fapte bune, pentru că Sfântul Apostol lacob scria, şi găsim cuvântul în epistola sa: „Aşa cum trupul fără suflet e mort, tot aşa şi credinţa fără fapte e moartă” (lacob 2, 26). Credinţa este izvorâtoare de nădejde şi de bucurie.
Şi bucuria se identifică adeseori cu iubirea deoarece iubirea e fericire, iubirea este bucurie şi dacă se instalează în sufletul nostru iubirea întemeiată pe credinţă, suntem în sfera bucuriei şi, având bucurie, suntem aşa cum vrea Domnul Hristos să fie creştinii. Un creştin trebuie să fie purtător de bucurie, trebuie să fie lucrător de bucurie, trebuie să fie înmulţitor de bucurie.
Arhimandrit Teofil Părăian, Bucuriile credinţei, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2004, pp. 325-326