Prin aceea că nu ne interesează, că ne interesează altceva, că atunci când ne rugăm ne vin în minte tot felul de lucruri străine de rugăciune. De fapt, e o lucrare a minţii aceasta că poţi să faci mai multe lucruri deodată, că nu eşti absorbit de cuvintele rugăciunii, că poţi să te mai gândeşti şi la altceva. Gândiţi-vă, de pildă, la un şofer care conduce o maşină, dacă ar fi atât de concentrat la:
Cuviosul Pimen spune că pocăinţa este părăsirea păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur crede şi el că pocăinţa este topirea păcatului. Sfântul Vasile cel Mare spune că se pocăieşte cel care împlineşte cuvântul psalmistului: „Nedreptatea o urăsc şi o dispreţuiesc, iar legea Ta o iubesc”. Iată trei răspunsuri la această întrebare.
„Lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea, mângâierea şi bucuria mea.” Aceasta este Maica Domnului pentru noi: ne duce la Domnul Hristos, Care a vrut şi vrea să ne ocrotească, să ne ajute şi să ne acopere cum îşi acoperă găina puii săi. V-aş ruga, când mai vedeţi câte-o cloşcă întinzându-şi aripile peste puişorii săi, să vă gândiţi că Domnul Hristos a zis: „de câte ori am voit să adun pe fiii tăi cum adună pasărea puii săi sub aripi” (Luca 13, 34).
Rugăciunea de cerere, pe care o fac cei mai mulți, însuși cuvântul „rugăciune” însemnând cerere; rugăciune de mulțumire, pentru că trebuie să-I mulțumim Domnului. Sfântul Apostol Pavel spune: „Neîncetat vă rugați, pentru toate mulțumiți” (1 Tes 5, 17-18); și rugăciunea de laudă. Aceste trei feluri de rugăciune sunt cuprinse în imnul:
Cugetarea aceasta este un gând care îţi dă o cutremurare sufletească, atunci când te gândeşti că până la aşa măsură S-a făcut Dumnezeu om, încât nu doar că a primit condiţia umană, dar, în condiţia umană fiind, S-a coborât până acolo unde trebuia să Se coboare.
Există. Cea particulară e pentru judecarea omului, așa cum se prezintă la moarte, și cea universală este și pentru judecarea consecințelor faptelor lui rele, după ce el nu mai este în această lume.
Cerem de la Maica Domnului ridicare din robia patimilor. De atâtea şi de atâtea ori avem probleme în lumea aceasta din pricina unor gânduri care nu sunt comune, care ne robesc, care ne asupresc, care ne chinuiesc. Dar dacă scăpăm din robia cugetelor – avem limpezime, avem seninătate, avem bucurie şi putem fi încredinţaţi de ajutorul Maicii Domnului.
Se spune în Pateric o istorioară despre un frate care s-a dus la un părinte şi l-a întrebat ce să facă, pentru că-i vin tot felul de gânduri rele. Bătea vântul în timp ce ei discutau, iar părintele i-a zis: „Opreşte vântul!” şi fratele a răspuns: „Nu pot!” Atunci părintele zice: „Cum nu poţi opri vântul să nu bată, tot aşa nu poţi opri gândurile cele rele să nu vină. Dar ceva tot poţi să faci: cu un gând bun să înlături gândul cel rău”.
Dacă lipsa vederii trupeşti este o excepţie, lipsa vederii sufleteşti parcă este regulă generală!
Este important de ştiut că mai ales două lucruri trebuie să vadă omul în această lume ca să fie într-adevăr cu lumină sufletească. Să vadă pe Dumnezeu şi lucrurile lui Dumnezeu. Să nu vă-nchipuiţi că cineva care vede pe Dumnezeu, îşi ridică ochii spre cer şi-L vede pe Dumnezeu undeva în nori, sau undeva în Soare, sau undeva în stele, sau undeva în Lună, sau ca o umbră, sau ca ştiu eu ce, cum vin unii şi spun:
Să spuneţi că postiţi şi să postească şi ei! Dragă, asta din Pateric, cu „eu postesc”, era o pravilă personală a lui, nu era o rânduială a Bisericii. Eu, de exemplu, dacă mă duc undeva şi mi se pune o mâncare de dulce în post, refuz mâncarea de dulce! De ce? Pentru că şi omul care îmi oferă trebuie să postească! Şi acum există o rânduială precisă! Pe atunci nu existau rânduieli precise, ci existau nişte deprinderi ale unora şi altora…
În Pateric se spune aşa: „Iubiţi neagoniseala şi tăcerea, căci de acestea atârnă toată viaţa călugărului!” Deci, se presupune că un călugăr trebuie să-şi ducă viaţa mai ales în tăcere; bineînţeles, nu în tăcerea animalului sau în tăcerea mutului! De ce? Pentru că, dacă ne-a dat Dumnezeu grai, ni l-a dat ca să vorbim, nu ca să tăcem! Aveam un profesor de latină la Timişoara (eu am făcut liceul la Timişoara) şi când scotea pe câte unul la răspuns şi nu ştia, zicea: „Tăcerea-i de aur, vorba-i de argint! Ăsta-i plin de aur!”
Dacă Dumnezeu este iubire, şi omul trebuie să fie iubire, căci numai aşa se poate asemăna cu Dumnezeu. Cum e Dumnezeu iubitor de oameni, şi omul trebuie să fie iubitor de oameni. Cum e Dumnezeu milostiv, aşa trebuie să fie şi omul, pentru că în Pilda samarineanului milostiv ni se arată calea împlinirii poruncii date de Dumnezeu, de a-l iubi pe aproapele.
M-am întrebat şi eu: de câte ori trebuie să zică cineva „Doamne miluieşte-mă” ca să-l miluiască Dumnezeu? Şi m-am gândit la fiul risipitor, de pildă. Fiul risipitor când s-a întors şi-a făcut întâi o socoteală: „Mă voi duce la tatăl meu şi voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău, primeşte-mă ca pe unul din slujitorii tăi”. Şi când s-a apropiat de casă, tatăl l-a văzut de departe şi a alergat înaintea lui şi a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.
Sfântul Ioan Casian zice că nu avem voie să ne mâniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mânia întunecă mintea. Aşa cum beţia întunecă mintea, tot aşa şi mânia întunecă mintea. Când eşti gâlcevitor, când eşti pornit, nu te mai gândeşti la ce ar trebui să te gândeşti, ci ai un fel de întunecare de minte. Şi face o comparaţie Sfântul Ioan Casian spunând că aşa cum dacă îţi pui pe ochi o foiţă de plumb sau de aur, e tot atâta, că tot nu vezi, tot aşa şi când te mânii şi pentru pricini drepte şi pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine, pentru că nu ai limpezime de minte. Şi soluţia lui când e vorba despre mânie este aceasta: să nu te mânii nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte.
Iubirea, ca poruncă, este cea mai înaltă dintre porunci, şi ca virtute, este cea mai înaltă dintre virtuţi. Iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni îl duce pe om în Fiinţa lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu în fiinţa omului.
Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, avea un cuvânt care a rămas de la el şi în scris, şi anume că: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”.
Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, cu puţin timp în urmă am fost la o înmormântare. Vorbind acolo, am pus în atenţie patru ziceri din Sfânta Scriptură, şi anume: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire (Luca 2, 14) – ca program de viaţă, Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit (Ioan 17, 4) – cuvinte pe care le-a spus Domnul Hristos spre sfârşitul lucrării Sale aici, pe pământ, apoi cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola I către Corinteni, capitolul 10: Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceţi şi cuvintele Sfântului Apostol Petru din Epistola I Sobornicească, capitolul 4: Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se mărească prin Iisus Hristos.
– Spuneaţi că vin puţini oameni la biserică. Pe de altă parte, se observă că tineretul este într-o mare căutare de viaţă spirituală şi încearcă tot felul de experienţe, străine credinţei în Dumnezeu. De ce nu vin la biserică?
– Pentru că nu le-a atras nimeni atenţia că în Biserică îl pot găsi într-adevăr pe Dumnezeu, şi nu în altă parte. Tinerii sunt luaţi însă şi de modă, pentru că e interesant. Când eram tânăr, şi eu am umblat şi pe la sectanţi şi prin alte cercuri. Eram în clasa a zecea, când am ajuns într-un cerc de antropozofi. Erau acolo nişte preocupări de înaintare în viaţa duhovnicească. Sigur, în biserică nu aveam preocupările astea. Mă duceam la biserică pentru că aşa am învăţat în familie, pentru că mergeau şi alţii de vârsta mea…