Era la noi, la mănăstire, un părinte – Serafim Popescu –, și el zicea: „Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut”, iar părintele Arsenie Boca îl completa: „Iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu”. Dumnezeu vrea să ne ajute, să ne ridice, vrea să ne sfințească, vrea să ne primească între ai Săi, să ne ridice mai presus de noi.
Domnul Hristos, El Însuşi, ne vorbeşte prin Evanghelie, numai că pentru asta trebuie să fii sensibilizat, să înţelegi, să fii îmbunătăţit. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre o sensibilizare a omului, pentru a avea conştiinţa prezenţei Domnului Hristos.
În cinci rugăciuni care se citesc după ce ne împărtăşim sunt zece lucrări pe care le are Sfânta Împărtăşire în viaţa credinciosului. Eu am să amintesc aici nişte cuvinte din Rugăciunea întâi de mulţumire după Sfânta Împărtăşire. Zicem către Domnul Hristos: „Dă să-mi fie şi mie acestea spre tămăduirea sufletului şi a trupului, spre alungarea a tot potrivnicului, spre împăcarea sufleteştilor mele puteri, spre luminarea ochilor inimii mele, spre credinţă neînfruntată, spre dragoste nefăţarnică, spre împlinirea înţelepciunii, spre paza poruncilor Tale, spre adăugirea dumnezeiescului Tău har şi spre plinirea Împărăţiei cerurilor”, deci zece lucrări.
Nu se poate înainta în viața spirituală detașat de faptele credinței. Credința se înmulțește prin faptele ei. Dacă cei credincioși postesc, atunci și cei cu puțină credință trebuie să postească, pentru a avea fapta credinței care-i întărește în credință. Dacă cei credincioși merg la biserică, și cel care are mai puțină credință trebuie să se ducă la biserică, pentru a face act de prezență.
Dumnezeu, harul înnoitor al lui Dumnezeu, fie că sunt tainele credinței (Întruparea Mântuitorului, Taina Sfintei Treimi, Taina Învierii, Taina Înălțării, Taina Pogorârii Duhului Sfânt), toate rămân mistere, rămân lucruri ascunse, rămân mai presus de noi. În fața tainelor, oricare ar fi ele, avem o singură atitudine cu adevărat ortodoxă: să fim copleșiți de ele, să ne minunăm de Dumnezeu.
Sfânta Liturghie este o sărbătorire cuprinzătoare în înțelesul că în ea se rezumă, se cuprinde într-un timp scurt, ceea ce s-a întâmplat în timpi mai îndelungați, ceea ce s-a întâmplat în istoria Bisericii și ceea ce sărbătorim noi. Nu trebuie să așteptăm Paștile, până când mai vin o dată Paștile, pentru că fiecare Sfântă Liturghie e și Sfintele Paști.
Eu vă îndemn să fiți cu seriozitatea cuvenită în lucrurile spirituale, să vă țineți de biserică, de slujbele noastre, să duceți o viață pe care s-o poată binecuvânta Dumnezeu.
Vă îndemn să fiți cât mai serioși și, așa cum vă pregătiți pentru viață, prin acumulările de cunoștințe intelectuale, tot așa să vă ocupați și de curăția vieții!
Să ne întrebăm dacă l-am salutat cu căldură pe prietenul nostru pe care l-am întâlnit. Să ne întrebăm dacă nu cumva am fost egoiști în ziua care se pleacă spre înserare. Să ne întrebăm dacă oare este cineva mulțumit cu ceea ce i‑am spus sau cu ceea ce i-am făcut. Să vedem dacă putem răspunde cu inima ușoară la întrebarea: am ajutat pe cineva dintre cei care au avut nevoie de ajutorul nostru?
Sfânta Liturghie n-are asemănare în lumea aceasta. E ceva unic. Şi atunci zice Domnul Hristos: „Cel ce Mă mărturiseşte pe Mine înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi pe el înaintea Tatălui din ceruri, iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui celui din ceruri”.
Că „omul trebuie să se retragă în cetatea dreptei socoteli” e scris în Scrierea despre Botez a Sfântului Marcu Ascetul și, tot acolo, că acolo mintea ca preot trebuie să slujească pe masa sfântului altar, care este inima. Inima e masa sfântului altar în om, mintea e preotul care slujește la masa inimii, iar aceasta se realizează atunci când omul a intrat în cetatea dreptei socoteli, când a ajuns la un echilibru, când a ajuns la o stare sufletească care favorizează prezența lui Dumnezeu și, mai ales, simțirea prezenței lui Dumnezeu. Că nu-i destul să știi că Îl porți pe Hristos în inimă, dacă nu-L și simți.
Orice credincios, într-un fel, vine şi îşi creează un raport de fiu sau de fiică față de cel care îl/ o spovedeşte. Practic însă, nu poţi să urmăreşti pe fiecare, sunt atâţia oameni care-ţi vin în faţă şi nu poţi să zici: „Îl ştiu şi pe acela că l-am spovedit, e fiul meu; o ştiu şi pe aceea, că am spovedit-o”. Nu se poate pune problema aşa.
Însă, se poate pune în sensul că noi trebuie să avem faţă de cei care se spovedesc bunătatea pe care trebuie să o aibă un tată faţă de fiul lui.
Sfântul Ioan Casian spune despre iubirea de arginți (arghirofilia) că este o patimă care nu are o temelie în firea omenească, în vreun instinct al ei, ci este ceva în afara firii. Totuși, poate că până la urmă, iubirea de avere își are puterea în instinctul de conservare, pentru că mulți dintre oameni caută să aibă avere nu numai pentru a-și înmulți plăcerile sau mărirea lumească, ci dintr-un instinct de conservare, ca să aibă, cum am zice, „bani albi la zile negre”.
S-a făcut aşa o atmosferă, să zicem aşa, de neluare aminte la Sfintele Taine. Sunt credincioşi care se împărtăşesc o singură dată pe an. Eu să ştiţi că n-am încredere în spovedania celor ce se spovedesc o singură dată pe an şi în împărtăşirea celor ce se împărtăşesc o singură dată pe an. N-am încredere, pentru că nu-mi pot închipui că cineva care preţuieşte Cinstitele Daruri se poate reţine de la împărtăşire atâta vreme.
Înțelesul pocăinței este acesta: schimbarea minții omului, metanoia. A te pocăi înseamnă a trăi după minte; bineînțeles, după o minte îmbunătățită. Sfântul Marcu Ascetul spune și el: „Să nu asculți de inima ta câtă vreme n-ai scos din ea patimile, pentru că cele ce le are înlăuntru, pe acelea ți le pune înainte”. Metanoia înseamnă să trăim după o minte superioară, adică să fim raționali, cum ar zice Sfântul Antonie cel Mare.
Sfântul Marcu Ascetul atrage atenția că, dat fiind faptul că Dumnezeu ne-a dat puterile de a face bine, orice bine pe care îl facem, suntem datori cu el, nu avem niciodată un plus.
Ortodox gândind, noi nu avem niciodată un plus pe care îl dăm, pe care îl putem transfera la alții.
Un preot zicea că s-ar bucura să aibă o casă de sticlă, să vadă toată lumea ce face el. Un cuvânt îndrăzneț, un cuvânt frumos. Da, să te poți prezenta oriunde și oricând cu ceea ce ești, cu interiorul tău și cu exteriorul tău, pentru că viața din exterior este o proiectare a vieții din interior.
Care este rolul „Psaltirii” în viaţa unui credincios, ştiind că mulţi duhovnici recomandă citirea zilnică a unei catisme?
Mai întâi de toate, duhovnicii trebuie să vă cunoască condiţiile de existenţă. Să ştiţi că eu mă mulţumesc dacă cineva citeşte cinci psalmi – căci mă mai întreabă oamenii cum să citească din Psaltire, şi le spun citească cinci psalmi, astfel încât într-o lună pot citi toată Psaltirea.