Pentru creștinism bănuiala e un păcat grav și oribil. Pentru creștinism încrederea e calea morală a generării de persoane.

Continuare …

Văratec, 1970
Există o ciudată ispită ‒ de dreapta, conform Părintelui Cleopa ‒, aş numi-o ispita credinţei considerată ca panaceu totalitar al grijilor şi înlocuitor general al virtuţilor omeneşti, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea:
a) Convingerea că prin credinţă scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici şi medicamente, de vreme ce ne putem oricând tămădui prin rugăciuni.

Continuare …

Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere, imposibilul: să dăm ce nu avem. Dar să-l ascultăm pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului:
— Să ştiţi, părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine, şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; nimic nu am.

Continuare …

“…Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul său.
Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte!

Continuare …

“Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi lașă. O bondieuserie (e expresia lui tanti Alice), ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate şi paraplegie. Denis de Rougemont: Să nu judecăm pe alţii, dar când arde casa vecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc; chem pompierii, alerg la cişmea. De nu, se numeşte ca sunt fudul şi că nu-mi iubesc aproapele.

Continuare …

Dincolo – oricît am jindui (e sensul parabolei dreptului Lazăr şi al bogatului nemilostiv) – nu mai putem face nimic niciodată (nevermore zice Poe): verbul a face piere, e ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată. Rămîne însă, în toată groaznica lui plinătate şi semnificaţie, verbul a fi – el şi nimic altceva.

Continuare …

Samarineanca e un admirabil exemplu al felului cum lucrează Domnul în calitatea Sa de vânător (de oameni), îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici şi ucenice de caracter, care opun rezistenţă, dar care şi sunt în stare ca acum chiar (nu după o zi, ori un ceas, ori un sfert de oră), să I se predea în duh şi adevăr.

Continuare …

„N-am ştiut – răspunsul celor cărora li se vorbeşte de tortură, de lagăre, de închisori, de recunoaşteri totale ale acuzaţiilor, de internări politice în ospicii de nebuni – „nu ţine”, nu e o scuză valabilă. Nimeni nu este obligat să inventeze praful de puşcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Dar nu numai pentru creştin – şi aceasta din pricina unei constatări experimentale obiective: nimeni nu ştie nimic, dar toată lumea ştie totul.

Continuare …

La 31 de ani de la plecarea la Domnul a monahului Nicolae de la Rohia, regăsim în predicile sale cuvinte de îmbărbătare pentru cele mai paradoxale împrejurări.
În aceste clipe de îngrijorare, de teamă de boală și moarte sau chiar de teamă că-L pierdem pe Dumnezeu, el ne vorbește despre curaj și credință.

Continuare …

– Credinciosul e fericit, așadar apărat, însă și vulnerabil, expus ca un convalescent, ca un jupuit de viu. E în casa de sticlă, îl văd toți, și-n situațiile cele mai intime.

Continuare …

“- O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, iară de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d. Din relatările Evangheliilor – fără excepţie – ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

Continuare …

“Zic unii oameni: ce vreţi? ce pot face? ce vreţi să fac? Am nevastă, am copii mici, am părinţi bătrâni, am şi eu o căsuţă, o brumă de bunuri, o oarecare situaţie, ce vreţi, n-am ce face! De voie, de nevoie, n-am încotro, mă lepăd de Hristos, măcar de formă şi numai cu vorba. Acesta, nu este un raţionament creştinesc.

Continuare …