“Zic unii oameni: ce vreţi? ce pot face? ce vreţi să fac? Am nevastă, am copii mici, am părinţi bătrâni, am şi eu o căsuţă, o brumă de bunuri, o oarecare situaţie, ce vreţi, n-am ce face! De voie, de nevoie, n-am încotro, mă lepăd de Hristos, măcar de formă şi numai cu vorba. Acesta, nu este un raţionament creştinesc.
Adevăratul raţionament creştinesc, conform textului evanghelic şi fidel atât libertăţi cât şi spiritului său este: deşi am nevastă, copii ş. a. m. d., măcar că am nevastă, copii ş. a. m.d; eu tot nu mă lepăd de Hristos, eu Îl mărturisesc. Pe nimeni altcineva nu iubesc mai mult în lumea aceasta decât pe Hristos, la nimeni în lumea aceasta nu ţin mai mult decât la Hristos. Nevastă, copiii ş. a. m. d. nu-mi sunt mie piedică în mărturisirea lui Hristos.
Îmi iubesc familia, rudeniile, fiinţa, dar stabilesc o ierarhie: în primul rând Îl aşez pe Hristos, iar pentru dragostea ce o port alor mei nu vreau să le dau o pildă rea, să ajungă a se ruşina de mine. Zic unii oameni: nu mă lepăd de Hristos, Îl iubesc, Îl mărturisesc, Îl venerez, însă în inima şi în sufletul meu, înlăuntrul sinei mele, în ascunzişul persoanei mele intime. Cu gura, cu glas puternic şi înalt nu-mi dă mâna să o fac. Ei şi! nu aceasta trage greu la cântar. Esenţial nu-i oare ce credem, ce mărturisim în sinea noastră, în adâncul fiinţei noastre spirituale? Vorbele nu-s decât sunete şi părelnicii, alcătuiri şubrede şi de suprafaţă, zboară, se pierd în vremelnicie. Nici raţionamentul acesta nu-i creştinesc. Luaţi aminte: Nu ajunge credinţa lăuntrică, nu ajunge dragostea nemărturisită în afară, oricât de sinceră, de fierbinte. E făţarnică. Cum adică făţarnică de vreme ce este sinceră, ba şi caldă? E făţarnică pentru că nu se dă pe față, e pe jumătate: numai înlăuntru, e drămuită. Făţarnică este aceea manifestată doar la exterior. Înjumătăţită, necompletă, necurată este şi aceea care se ascunde în interior, se piteşte în găoace şi se teme de lumină. Că aşa este, că am dreptate rezultă din însuşi textul Sfintei Scripturi. Mă refer la Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 10, versetul 10. Să citim şi textul acesta, cum nu se poate mai limpede: Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire. (…)
Există lepădări indirecte, nu mai puţin reale totuşi decât apostazia de odinioară. Ne lepădăm de Hristos aderând la o doctrină, participând la adunări ateiste, dându-ne în orice fel consimţământul la o mişcare ateistă. Sau rușinându-ne şi ferindu-ne să ne facem semnul sfintei cruci, rușinându-ne şi ferindu-ne să fim văzuţi intrând într-o biserică ori rostind acele cuvinte sau făcând acele gesturi care ne-ar putea descoperi drept creştini.(…) Da, fraţi creştini, aşa e cu Hristos. Cu Hristos e pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă, nu-i cu jumătăţi de măsură, nu-i cu fofârlica, nu-i cu ‘uite popa nu e popa’, nu-i cu ‘să vezi că’, nu-i cu ‘ce putem face’, cu ‘împrejurările m-au silit’ (…)
Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce, dar e şi teribil, e Cel care n-a pregetat a Se lăsa răstignit. El ne cere să luăm foarte în serios situaţia noastră de creştini. Cu El nu-i de șagă şi de joacă. Pe oameni îi putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba ….. Pe Domnul nu-L putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba …. Dacă ne lepădăm şi ne ruşinăm de El, El se va lepăda şi ruşina de noi la Judecata din urmă. (…) Domnul ne scoate din robia păcatului şi totodată ne eliberează din tirania fricii. Ne dăruieşte cele două nestemate: libertatea şi curajul. Aşa fiind, creştinului nici nu-i incumbă îndatoriri mai sfinte şi mai de seamă decât a iubi şi a-şi dovedi curajul”.
Părintele Nicolae Steinhardt, Dăruind, vei dobândi, Editura Mănăstirea Rohia