La 31 de ani de la plecarea la Domnul a monahului Nicolae de la Rohia, regăsim în predicile sale cuvinte de îmbărbătare pentru cele mai paradoxale împrejurări.
În aceste clipe de îngrijorare, de teamă de boală și moarte sau chiar de teamă că-L pierdem pe Dumnezeu, el ne vorbește despre curaj și credință.
Curajul „este o prea rareori pomenită și totuși esențială însușire creștină”, în timp ce opusul lui are drept rezultat pierderea lui Dumnezeu din viața noastră: „Care este efectul principal al fricii? Îndepărtarea de Hristos.”
„«Nu vă tulburați» este echivalentul lui «nu vă înfricoșați», căci îngrijorarea e tot o formă a fricii.” Iar „duhul temerii”, menționat la II Timotei 1, 7, ne demonstrează că „frica… e de la diavol, ca și păcatul, ca și moartea.”
Cum combatem îngrijorarea? Având încredere în Dumnezeu, o atitudine pe care Steinhardt o vede drept desăvârșire a credinței.
„În pericopa liniștirii (potolirii) furtunii de pe mare eu unul socotesc termenul de încredere a fi mai potrivit. Domnul își ceartă ucenicii pentru două pricini: că sunt fricoși și că le lipsește credința. Fricoși cu adevărat nu s-ar zice totuși că sunt, deoarece pericolul a fost real și iminent…”
„În adevăr, când ești într-o oarecare împrejurare pizmașă cu Acel Căruia I-ai afierosit toată puterea ta de iubire și de crezământ, nu-ți este îngăduit să te mai îngrijorezi, să te mai îndoiești, să cugeți că sorții au căzut potrivnici și că vei pieri.”
Încrederea este ceva mai mult decât credința, căci presupune relația cu Cel în care te încrezi.
„Nu-i de-ajuns să credem în Hristos și în Dumnezeirea Sa. Ni se cere și simțământul mai omenesc, mai puțin teologal, mai intim, mai direct și mai cald, mai apropiat de o relație de tip eu-tu, …al încrederii de fiecare clipă, în toate diversele (măruntele ori decisivele) vicisitudini ale vieții”.
Acest sentiment de încredere ne cere însă o simplitate a minții, mai spune monahul, „un anume soi de naivitate, de pornire copilăroasă a inimii, …o încredințare totală a eului care se predă (necondiționat) ocrotitorului său: îngerul păzitor, Bunul Dumnezeu, Hristos cel Milostiv, Sfântul cel mai iubit”.
„Cred în Hristos și am încredere în El se cade a fi deviza completă a creștinului. El știe că pe corabia în care străbate marea vieții, în nava aceea oricând expusă scufundării, nu e singur; undeva în ascunzișurile, în umbrele ei se află, dimpreună călătorind, Hristos.”
„Și aceasta îi dăruie un calm, o putere de îndurare, o stăpânire de sine ce pot fi supuse la grele, la foarte grele încercări, dar nu anihilate și prefăcute în deznădejde, haos, rătăcire.”
Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi: cuvinte de credință, Editura Mănăstirii Rohia, 20005