Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi lașă. O bondieuserie (e expresia lui tanti Alice), ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate şi paraplegie. Denis de Rougemont: Să nu judecăm pe alţii, dar când arde casa vecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc; chem pompierii, alerg la cişmea. De nu, se numeşte ca sunt fudul şi că nu-mi iubesc aproapele. Macaulay: este drept că nu avem voie să ne răsculăm împotriva lui Nero căci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie să-i sărim lui Nero în ajutor dacă se întâmplă să fie atacat. (Eisenhower şi Foster Dulles în toamna lui ’56.) Una e să te răscoli, alta e să aprobi. Când a căzut Iacob al II-lea, s-au găsit episcopi anglicani care să-l urmeze în exil pe regele procatolic, ori poate catolic, numai pentru că era suveranul legitim şi, orice s-ar fi întâmplat, nu putea fi înlocuit.
Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”) şi trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiţi fără de minte”, II Tim. 4, 5: “tu fii treaz în toate…”, Tit. 1, 8: “să fie treaz la minte” şi mai îndeosebi I Cor. 14, 20: “Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”). Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi şi cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric “să le tâmpim”.) Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, tot la I Cor. (14, 33) stă scris că “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decât a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemână să fim proști. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului. “Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns”.) […]
Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mat. 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25). Fraza e clară şi regimurile totalitare, adăugându-i şi Rom. 13, cer credincioşilor să le dea ascultare şi respect. Iar mulţi creştini, care-şi confundă religia cu prostia, sar şi ei să le aprobe: “e text!”. Numai că nu citesc atent.
Dăm Cezarului – se tălmăceşte: Statului – ce este al său, dacă e în adevăr stat şi se poartă în consecinţă. Când statul (Cezar) se îndeletniceşte cu ale lui, cu întreţinerea drumurilor, menţinerea ordinei, canalizări, transporturi, apărarea ţării, administraţie şi împărţirea dreptăţii, i se cuvine respectul şi tot ce este al său: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci însă când Statul nu mai e Cezar, ci Mamona, când regele se preface în medicine-man şi puterea civilă în ideologie, când cere adeziunea sufletească, recunoaşterea supremaţiei sale spirituale, aservirea conştiinţei şi procedează la “spălarea creierului”, când fericirea statală devine model unic şi obligatoriu, nu se mai aplică regulă stabilită de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinită una din condiţiile obligativităţii contractului: identitatea părţilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mântuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu şi lui Mamona ce este a lui Mamona, ci dimpotrivă (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poţi sluji şi lui Mamona şi lui Dumnezeu. Când pe scaunul de domnie lumească stă un Cezar, îndemânarea nu este interzisă şi Biserica, de-a lungul veacurilor, şi-a avut politica ei. Dar când politica încape pe mâinile Celuilalt, se aplică regulă vaselor engleze care făceau piraterie sub pavilion străin: deîndată ce bastimentul inamic deschidea focul, era înălţat steagul naţional. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legătură, oricât de mică – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfântului Vasile cel Mare.
(Diavolul: să încheiem un pact. – Nu. – Atunci hai să semnăm un document prin care recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevăr incontestabil? – Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că există Dumnezeu.) […]
Lumina nu este numai Beatitudine ci şi Înţelegere, în contrast cu prostia din care face o netrebnică armă diavolească.
Aparent paradoxalei constatări a lui Bettex că incultului îi este îngăduit să nu creadă, savantului însă nu, îi vin în sprijin cuvintele lui Newton: “Corpurile, recunosc, stau unele faţă de altele ca şi cum s-ar atrage; dacă se atrag într-adevăr nu ştiu şi nici nu mă pricep a spune cum s-ar putea atrage.”
Texte biblice referitoare la teză: creştinismul este o religie a curajului:
De nenumărate ori îndemnul christic: Îndrăzneşte fiule, Îndrăzneşte fiică (Mat. 9, 2, 22; Marcu 10,49; Luca 8,48), Îndrăzniţi (Marcu 6, 50; Ioan 16,33);
Încurajările Nu te teme (Marcu 5, 36; Luca 1, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50), Nu vă temeţi (Marcu 6, 50; Luca 2, 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu vă înspăimântaţi (Marcu 16, 6);
Pe lista celor sortiţi iezerului de foc, cine figurează primii? “Fricoşii (Apoc. 21, 8); şi certarea: Pentru ce sunteţi fricoşi?” (Marcu 11, 12);
Şi mai ales dezvăluirea marelui secret: “Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă, şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mat. 11, 12);
(În alte versiuni: se ia cu năvală şi năvălitorii pun mâna pe ea. Biblia engleză veche vorbeşte de violenţă şi oameni violenţi, cea nouă afirmî că e siluită şi luată cu forţa. La forţă se referă şi Francezii. Germanii dau echivalentul Gewalt, dar în continuare întrebuinţează un verb compus mai expresiv: reisen es weg.)
Creştinul este cel căruia Dumnezeu nu i-a dat duhul temerii (2 Tim. 1, 7) şi poate duce războiul nevăzut (Nicodim Aghioritul); e bun ostaş al lui Hristos Iisus (II Tim. 2, 3) încins cu adevărul, îmbrăcat cu platoşa dreptăţii, coiful mântuirii, sabia Duhului.
O religie mărturisită prin curajul fizic al martirilor (Filip. 1, 28-30: Fără să vă înfricoşaţi întru nimic … căci vouă vi s-a dăruit… nu numai să credeţi întru El, ci să pătimiţi întru El, ducând aceeaşi luptă…).
Ce zice Pavel? Nu mă voi teme! (Evr. 13, 6) Dar Ioan? În iubire nu este frică ci iubirea adevărată alungă frica. (Epist. I. 4, 18). […]
Cine este mai fraier? Cine-l urmează pe Hristos sau cine se încredinţează diavolului?
S-ar zice că Hristos cere mai mult, prea mult; ca să-l urmezi vrea să-ţi laşi casa, femeia, fraţii, părinţii, copiii, ţarina, vitele, până şi morţii să-i laşi neîngropaţi.
Atât demonizaţii cât şi creştinii sunt oameni înzestraţi cu sentimentul infinitului. Creştinismul e o martirizare a tot ce-i lumesc, dar şi dă ceva în schimb: liniştea aici şi făgăduinţa mântuirii viitoare. Pe când diavolul e mai exigent: în schimbul simţământului demnităţii el nu oferă decât deznădejdea. Îi dai conştiinţa, pacea, somnul, îţi vinzi prietenii şi rudele, cedezi absolut totul şi mai mult ca totul – şi toate pe degeaba. Ce-a obţinut Iuda de la diavol? Nimic. A fost fraierit. S-a ales cu dispreţul bătrânilor şi a restituit banii; s-a ales cu ştreangul şi cu hohotul de râs al Necuratului.
Sfinţilor li se cere mult, dar nu chiar totul – şi nu degeabă. Postesc, priveghează, se înfrâng, dar inima şi sufletul nu şi le dau.
Contractul încheiat cu diavolul e mult mai oneros decât cel încheiat cu Domnul. De fapt nici nu-i contract, e păcăleală. Dai totul, nu primeşti nimic. Plata neantizării diavoleşti e deznădejdea cu perspectivele ei fireşti: moartea, sinuciderea, ruşinea şi ciuda iscate de înţelegerea faptului că ai fost tras pe sfoară. (Sfoară sau frânghie, frânghia sinucigaşului Iuda.)
Adeseori un anumit ton pedant însoţit de cuvinte sforăitoare cu aspect ştiinţific impresionează, aşa încât prostii gogonate, bazaconii se aleg cu adâncul respect al tuturora. Ar fi de ajuns să fie niţel scuturate pentru a se vedea cât preţuiesc.
Chamfort: Există prostii bine îmbrăcate, aşa cum există dobitoci foarte dichisiţi. […]
Ne inspiră neîncredere păcătoşii care n-au în gură decât neprihănirea, neostoirea, necontaminarea. Cred cu toţii – verbal – în monofizitism şi manicheism, concep viaţa religioasă numai sub forma etericului şi absolutului. O concep, la propriu, căci în fapt îşi duc mai departe viaţa de păcat sub cuvânt ca păcatul fiind irezistibil, iar creştinismul tot una cu etericul absolut, nu pot ieşi din dilema în care se află. Lui Satana îi consacră viaţa lor păcătoasă, iar lui Hristos vorbirile şi scrierile lor slăvitoare ale purităţii celei mai rafinate.
Cât de departe sunt de teandria creştină, şi de Cel ce propovăduia metanoia pe străzi, în sate, pe drumuri, pe la ospeţe, te miri unde şi te miri cui.
Şi ce uşoară e soluţia pe care şi-au găsit-o.
Dar creştinismul nu-i uşor şi Hristos e greu de păcălit; El aici ne cere să ne purtăm – după puterile noastre – creştineşte. Aici în lume, făcând eforturi şi-n plină necurăţie. Şi – vorba lui Kierkegaard – nu-i El atât de slab încât să ne scoată din lume. Şi nici – se-nţelege – atât de naiv încât să nu ştie de ce se vorbeşte cu atâta intransigență şi exclusivism despre neprihănire: vocabularul psihanalitic îi este cunoscut, cum îi sunt toate, deci şi compensaţiile şi transferurile”.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.