Să nu uităm, să nu uităm niciodată că Hristos iubește curajul, că S-a ridicat în picioare spre a-l cinsti pe viteazul martir Ștefan; că ne cere să fim netemători, îndrăzneți, neînfricați și nestăviliți de necazuri, suferințe, ba și de moarte. De nu, va fi vai și amar de noi: vom fi înrobiți și batjocoriți în lumea aceasta, ne vom pierde libertatea pe pământ prin lașitatea noastră dată pe față și ne vom pierde și mântuirea, dându-ne nouă înșine cea mai grea și mai jalnică lovitură ce poate fi, osândindu-ne singuri la ocară și obidă în viața aceasta și la osândă în viața de dincolo.

Continuare …

Mila, mai întâi, nu trebuie confundată cu milostenia, cu pomana (despre care se face vorbire în Fericirea a şaptea, dar acolo prin „cei milostivi” este probabil că nu se înţelege numai cei darnici cu săracii, ci şi cei în stare, ca şi samarineanul cel bun, să resimtă milă faţă de un străin năpăstuit).
Pomana este una din formele pe care le poate lua mila, dar aceasta stă nespus mai sus, cuprinde mai mult în sfera ei şi o ghicim mai învăluită în taine şi mai neprevizibilă în exteriorizările ei decât simpla dărnicie care-i un act de împărţire de bunuri materiale.

Continuare …

“Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine.
(Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.)

Continuare …

“Aşa cum îmi e obiceiul şi potrivit firii mele vă voi vorbi şi cum foarte deschis şi pe şleau. Şi aceasta cu atât mai vârtos cu cât şi textul evanghelic al zilei nu e ticluit din cuvinte amabile, mângâitoare şi sfioase, ci este şi el redactat cu vorbe dure şi foarte pe şleau. Socotesc că e mai bine să citim din nou împreună textul evanghelic aflat, în Evanghelia Sfântului Apostol Matei capitolul 10, versetele 32-33 şi 37-39:

Continuare …

Creștinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferință, ci ne pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura. Ceea ce deloc nu vrea să însemne identificarea creștinismului cu suferința. Prin suferință se poate ajunge la adevăr și lepădare de sine, însă Albert Camus arată că desprinderea de cele lumești inima vrednică o poate afla și prin fericire. Mai ales prin fericire ne putem înălța până la treptele cele mai de sus ale Scării. Durerea, de fapt, e „fața mai puțin nobilă a strădaniei”. Ținta rămâne fericirea, pe care se cuvine să ne-o însușim, dincolo de nenorociri, necazuri și încercări. Esența învățăturii creștine e această deprindere, această descoperire a fericirii…

Continuare …

Nenorocirea este că veacuri de-a rândul ‒ şi acum mai mult decât oricând ‒ până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea.
În vreme ce creștinismul e clocot, e scandal, e „curată nebunie”, mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă de „aventură și happening” ‒ e cel mai formidabil „happening”!

Continuare …

“- O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d. Din relatările Evangheliilor – fără excepţie – ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.
Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care – până la dirimanta probă contrară – are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său.

Continuare …

“În vremea aceea Iisus învăţa, într-o zi de sâmbătă, în sinagogă. Şi iată era acolo o femeie care avea, de optsprezece ani, un duh de slăbiciune, şi care era gârbovă de nu putea să se ridice în sus nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi şi-a pus mâinile peste dânsa şi îndată s-a îndreptat şi a început să slăvească pe Dumnezeu. Atunci mai marele sinagogii, mâniindu-se, pentru că Iisus o vindecase sâmbăta, a luat cuvântul şi a grăit poporului: şase zile sunt în care trebuie să se lucreze omul; deci veniţi în aceste zile şi vă vindecaţi, şi nu în ziua sâmbetei.

Comentându-i pe Hegel şi Platon, filosoful englez Karl R. Popper observă că pentru amândoi “oamenii care se supun unei forţe superioare sau nu mor mai degrabă decât să se supună unui bandit înarmat sunt, din fire, robi înnăscuţi care n-au parte decât de ceea ce merită”.
Aserţiunea i se pare lui Popper exagerată şi reacţionară. Să-mi fie îngăduit a crede că nu-i câtuşi de puţin aşa. Oare progresul se confundă cu laşitatea? Sunt războiul defensiv şi legitimă apărare născociri ale minţii retrograde?

Continuare …

– Camera bine închisă a lui Sartre nu conţine nici cazane cu apă clocotindă şi pucioasă, nici furci, nici ţepi. Iar băiatul de serviciu al hotelului-iad le atrage noilor veniţi atenţia asupra faptului că, aşteptându-se a găsi acolo obiecte de tortură şi draci cu picioare despicate, dau dovadă de concepţii învechite, romantice.

Continuare …

Omul căruia îi este milă de fratele, de aproapele, de vecinul ori străinul şi necunoscutul său îşi dă pe faţă calitatea de fiu al Tatălui ceresc, punând sub semnul întrebării originea-i. Iar lumii şi naturii pare a le grăi: nu-s numai al vostru, deşi în cuprinsul vostru şi potrivit legilor voastre m-am născut, sunt liber să vă contrazic, aşadar, vă înfrunt şi-mi fac râs de toate străşniciile voastre care mă consideră ca pe o vietate integral supusă egocentrismului şi călăuzită numai de biologicul principiu al luptei pentru viaţă. Nu numai că-mi port crucea mea, iată că asum – vremelnic măcar – şi pe a semenului meu, o port aşa cum a făcut şi Simon din Cirene pentru prăvălitul osândit Iisus….

Continuare …