Aşadar, pune-ţi ţie drept lege ca orice nevoinţă pe care o întreprinzi să o faci în ascuns şi să o faci pentru Dumnezeu, ţinând în minte gândul că nimic nu faci şi că o faci fără înţelegere, urmând voii tale. Prihăneşte-te pe tine însuţi totdeauna şi spune cugetului tău: „Întru această nevoinţă osândă îmi agonisesc, fiindcă în ea îmi fac voia mea, şi lauda şi slava omenească mă întăresc să port povara ei.
Ia aminte să nu faci voia trupului tău, ci cu toată paza păzeşte inima ta, şi nu vei întâmpina greutăţi în păzirea poruncilor.
Ia seama la tine însuţi, păzeşte mintea ta, îndepărtează-te de obiceiurile lumii şi de toate grijile ei, dacă vrei să rămâi pe calea cea dreaptă.
Aşa cum ostenelile şi necinstea nasc virtutea, desfătarea şi slava nasc păcatul.
Cel pe care îl tulbură bântuirile patimilor e dator să se roage şi să dea ostenelii şi asupririi trupul său, că şi având ajutorul acestei nevoinţe abia de va ţine piept momelilor păcatului.
Cuviosul Ilarion i-a învăţat pe oameni mult despre suportarea jignirilor fără mânie şi cu blândeţe. I-a învăţat să le primească cu mustrări de conştiinţă, ca fiind trimise de Voia lui Dumnezeu pentru păcatele lor, spre folosul sufletesc.
Să nu te ruşinezi când părintele duhovnic îţi descoperă bubele şi fii pregătit să primeşti de la el mustrarea pentru păcatele tale, ca să eviţi prin ea ruşinea veşnică.
La mare război ne aflăm în această viaţă. Împrejur necredincioşii umblă cu arcurile încordate, şi unul trage în auz – ca să ascultăm cu patimă osândirile şi clevetirile, altul trage în ochi – ca să privim cu poftă, altul trage în limbă –
Între anii 1977-1978, dikaios-ul (termenul folosit pentru stareţul unui schit; câteodată este folosit pentru a desemna ajutorul stareţului unei mănăstiri) Schitului Sfânta Ana era călugărul Chiril. În timpul lunii septembrie a primit ca oaspete un creştin ortodox libanez, refugiat în Grecia din cauza războiului din Liban. Acest libanez evlavios avea o dorinţă puternică de a urca pe vârful Muntelui Athos. Aşa că, dimineaţa devreme, cu ajutorul indicaţiilor date de dikaios, a pornit la un lung şi obositor urcuş. În aceeaşi zi, în timpul serii, s-a întors la Kiriakonul schitului.
“Un bărbat tânăr a ajuns alcoolic şi a început să dea pe băutură totul din casă. Soţia nu a mai rezistat să ducă o astfel de viaţă şi a plecat împreună cu copilul. Un prieten de-al lui a aflat că în Viriţa trăieşte un monah bătrân care îi tămăduieşte pe alcoolici şi a început să-l convingă să meargă la el, poate îl va ajuta să se vindece.
Pentru omul societăţii de astăzi, tăcerea înseamnă un vid, înseamnă absenţa şi dispariţia lui fiinţială din arena competiţională a lumii în care trăieşte, în care, pentru a se menţine, luptă cu ardoare uneori până la disperare… O tăcere totală însă, în fapt, nu există. Când omul nu mai foloseşte organele vocale şi auditive, necesare comunicării, el începe să vorbească cu şi întru sine însuşi. Înlăuntrul său fiind o altă lume nebănuită, însă mult mai reală, mai adevărată şi mai profundă decât cea cunoscută. Frământările existenţiale există în stare latentă în fiecare om. Întrebări fundamentale, ca: Cine sunt? De unde am venit şi încotro mă duc?
Avea fericitul Ioan, mai mult decât altele, multă grijă să nu osândească pe nimeni, pentru orice fel de greşeală şi, mai ales, pe călugări, de vreme ce a greşit o dată cu unul din aceştia şi de atunci niciodată nu osândea pe călugări în grabă, căci i se întâmplase lui, în adevăr, un lucru ca acesta:
Un călugăr tânăr umbla de câteva zile prin Alexandria, având împreună cu sine o fecioară tânără şi foarte frumoasă. Acest lucru văzându-l, unii s-au tulburat, socotind că pentru păcat o poartă cu sine şi au înştiinţat pe Sfântul Ioan Milostivul. Iar el a poruncit să-i prindă pe amândoi şi să-i închidă deosebit (separat) în temniţă.
Un monah din Mănăstirea Marea Lavră (Sfântul Munte) povesteşte următoarea vedenie, pe care a văzut-o un monah simplu ce avea ascultarea de paraclisier.
Monahul Iliodor, din Mănăstirea Marea Lavră, în timpul unei privegheri pregătea tămâia, ca cei doi diaconi să tămâieze biserica la Cântarea a noua, atunci când se cântă „Ceea ce eşti mai cinstită”. Acesta este un moment deosebit închinat Maicii Domnului, căci ea se bucură foarte mult atunci când ascultă cântându-se acest imn.
Acest părinte vrednic de pomenire, împreună cu fratele său, Anastasie, au fost cei mai apropiaţi ucenici ai Sfântului Ierarh Calinic. Era de loc din împrejurimile oraşului Bucureşti. În anul 1830 intră în obştea Mănăstirii Cernica, unde primeşte îngerescul chip al călugăriei, prin mâinile marelui stareţ.
Starețul unei mănăstiri îl reprezintă pe Hristos. El lucrează în numele lui Hristos și al ierarhului respectiv. Deci, cum a lucrat Domnul pe pământ, așa trebuie să lucreze și starețul. Adică să fie om al rugăciunii, să iubească până la jertfă pe Hristos, Biserica, pe fiii săi duhovnicești, pe săraci și pe toți oamenii. Să iubească postul, tăcerea, citirea sfintelor cărți, slujbele din biserici, ascultarea, spovedania și să fie smerit.