Mănăstirea Suruceni păstrează cu evlavie Cinstitul Cap al Sfintei Cuvioase Singlitichia.
Zis-a maica Singlitichia: luptă şi osteneală multă este celor ce se apropie de Dumnezeu la început, şi după aceea bucurie negrăită. Ca precum cei ce vor să aţâţe foc, întâi se afumă şi lăcrimează şi aşa dovedesc lucrul ce-l caută. Pentru că se zicea: Dumnezeul nostru este foc mistuitor (Evrei, 12, 29). Aşa trebuie şi noi cu noi: să aţâţăm focul cu lacrimi şi cu osteneli.
Zis-a iarăşi: de eşti în viaţa de obşte, nu schimba locul, căci te vei vătăma mult. Aşa precum pasărea sculându-se de pe ouă, le lasă reci şi se strică, şi călugărul, sau fecioara, sărăceşte şi moare în credinţă, umblând din loc în loc.
Zis-a iarăşi: multe sunt vicleşugurile diavolului. Prin sărăcie nu a clintit sufletul? Bogăţia îi aduce ca amăgire. Prin ocăria şi defăimări nu a putut? Laude şi slavă pune înainte. Prin sănătate biruit fiind, bolnav face trupul. Cu dezmierdările neputând să-l amăgească, prin ostenelile cele fără voie încearcă să facă surparea. Căci anumite boli prea grele cerând de la Dumnezeu şi prin acestea slăbind, tulbura dragostea cea către Dumnezeu. Dar se zdrobeşte trupul cu friguri cumplite şi pătimeşte de sete neastâmpărată. Dacă păcătos fiind, suferi acestea, adu-ţi aminte şi de munca cea viitoare şi de locul cel veşnic şi de pedepsele cele veşnice şi nu vei slăbi către cele de aici. Bucură-te, că te-a cercetat Dumnezeu. Şi cuvântul acela de laudă să-l ai pe limbă: certând, m-a certat Dumnezeu şi morţii nu m-a dat (Ps.117, 18-19). Fier erai dar prin foc lepezi rugina. Iar dacă şi drept fiind, te îmbolnăveşti de la cele mari, la cele mai mari sporeşti. Aur eşti, dar prin foc mai lămurit te faci. Ţi s-a dat ghimpe în trup? (2 Cor. 12, 7) Veseleşte-te, şi vezi cui te-ai făcut asemenea? Că de partea lui Pavel te-ai învrednicit. Prin fierbinţeala te ispiteşti? Prin răceală te pedepseşti? Dar zice Scriptura: trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pe noi (Ps. 78, 33). Ai câştigat cea dintâi încercare? Aşteapt-o şi pe cea de-a doua. Lucrând fapta cea bună, strigă graiurile sfântului care zice: sărac şi cu durere sunt eu (Pilde 27, 7). Desăvârşit te vei face prin aceste două necazuri. Căci zice: întru necaz m-ai desfătat (Ps. 4, 1). Cu aceste deprinderi să ne iscusim sufletele, că-l vedem pe vrăjmaşul înaintea ochilor.
A mai zis: Să nu crezi vreodată că te-ai îmbolnăvit din pricina postului, căci şi cei care nu ţin post au căzut de multe ori în aceleaşi boli. Ai început un lucru bun? nu te lăsa zdruncinat, dacă vrăjmaşul te-a lovit, căci el se dă deoparte în faţa răbdării tale. Navigatorii caută mai întâi un vânt bun, apoi desfăşoară pânzele şi înfruntă vântul din faţă. Dar nu golesc corabia din pricina vântului potrivnic, ci ori stau puţin liniştiţi, ori ţin piept furtunii. Apoi navighează mai departe. Tot aşa şi noi, când se năpusteşte asupra noastră un vânt potrivnic, în loc de pânză să întindem Crucea şi fără frică să săvârşim călătoria.
Zis-a iarăşi: urmează vameşului, ca nu împreună cu fariseul să te osândeşti. Blândeţele lui Moise alege-le, pentru ca inima ta care este vârtoasă, în izvoare de apă să o prefaci.
Zis-a iarăşi: primejdios este să înveţe cel ce nu a trecut prin viaţa cea lucrătoare. Căci precum de va avea cineva o casă putredă, primind străini, îi va vătăma cu căderea casei, aşa şi aceştia, nezidindu-se pe sine mai înainte şi pe cei ce s-au apropiat de dânşii îi vor prăpădi. Fiindcă cu cuvintele i-au chemat spre mântuire, iar cu răutatea năravului au făcut strâmbătate celor ce le-au urmat.
Zis-a iarăşi: bine este a nu te mânia. Iar dacă se va întâmpla, nici o parte din zi să nu ţi se lase spre patimă, zicând: să nu apună soarele (Efeseni 4, 26); dar tu să aştepţi până ce toată vremea ta apune. De ce urăşti pe omul care te-a mâhnit ? Nu este el cel ce ţi-a făcut strâmbătate, ci diavolul. Urăşte boala, iar nu pe cel ce boleşte!
Zis-a iarăşi: pre cât sporesc nevoitorii, pe atât întâmpină mai mare luptător împotrivă.
Zis-a iarăşi: şi de la vrăjmaşul este nevoinţa întinsă [peste măsură]. Că ucenicii lui fac aceasta. Deci, cum voi deosebi nevoinţa cea dumnezeiască şi împărătească, de cea tirănească şi diavolească? Arătat este, că din măsura cea potrivită. Toată vremea ta să-ţi fie o regulă a postului. Să nu posteşti patru, sau cinci zile şi în cealaltă să dezlegi cu mulţime de mâncări. Că pretutindeni, trecerea măsurii este făcătoare de stricăciune. Tânăr fiind şi sănătos, posteşte: că vor veni bătrâneţile cu slăbiciune. Deci, până când poţi, pune în jitniţă hrana, ca atunci când nu vei mai putea, să afli odihnă.
Zis-a iarăşi: când suntem în viaţa de obşte, să alegem ascultarea mai mult decât nevoinţa. Că aceasta învaţă trecerea cu vederea, iar aceea învaţă smerită cugetare.
Zis-a iarăşi: trebuie ca noi cu dreaptă socoteală sa ocârmuim sufletul; şi când suntem în viaţa de obşte, să nu căutăm cele ale noastre (1 Cor. 10, 24), nici să nu urmăm socotelilor noastre, ci să ne supunem celui care este părinte după credinţă.
Zis-a iarăşi: scris este, fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii (Matei, 10, 16). Căci a fi înţelepţi ca şerpii, a zis, înseamnă să nu se tăinuiască de către noi [să cunoaştem] pornirile şi meşteşugirile diavolului. Cel asemenea din cel asemenea, degrabă se cunoaşte; iar blândeţea porumbelului arată curăţenia lucrării.
A mai zis: După cum o comoară, odată scoasă la lumină, se împrăştie, tot aşa orice virtute, când ajunge cunoscută şi sub ochii tuturor, dispare. După cum ceara se topeşte la para focului, tot aşa sufletul începe să lâncezească din pricina laudelor şi renunţă la trudă.
A mai zis: Copii, toţi vrem să ne mântuim, dar din pricina nepăsării noastre ne îndepărtăm de mântuire.
A mai zis: După cum sămânţa nu poate fi în acelaşi timp şi plantă, tot aşa noi nu putem fi în acelaşi timp înconjuraţi de slava omenească şi cu rod ceresc.
A mai zis: Să veghem, căci, deşi nu vrem, prin simţurile noastre hoţii dau buzna înăuntru. Cum să nu se înnegrească o casă, dacă afară e plin de fum, iar ferestrele sunt larg deschise?
A mai zis: Trebuie să fim tot timpul înarmaţi împotriva demonilor, fie că vin dinafară, fie că se mişcă dinăuntru. Sufletul, ca o corabie, ba este împroşcat de valurile dinafară, ba se îngreuiază de mâlul dinăuntru. Tot aşa şi noi, ba ne ducem la pierzanie din pricina păcatelor dinafară, ba ne stricăm din pricina gândurilor dinăuntru. Trebuie, prin urmare, nu doar să ne păzim de atacurile dinafară, ci să îndurăm şi ţâşnirile gândurilor lăuntrice.
A mai zis: Aici, jos, nu putem deveni fără grijă. Scriptura zice: Cine crede că stă în picioare, să ia aminte să nu cadă. Navigăm în nesiguranţă. Psalmistul spune că viaţa noastră este o mare; or, unele locuri din mare au stânci, altele sunt pline de fiare, iar altele sunt liniştite. Noi credem că navigăm în partea liniştită a mării, în vreme ce oamenii din lume navighează pe valuri învolburate. Navigăm ziua, cârmuiţi de soarele dreptăţii. De multe ori însă, se întâmplă ca mireanul să se trezească şi să-şi salveze barca din noianul întunecat de ape, iar noi să ne scufundăm, din nepăsare, în apă liniştită, deoarece am lăsat din mâini cârma dreptăţii.
A mai zis: Aşa cum o corabie nu se poate construi fără cuie, tot aşa omul nu se poate mântui fără smerenie.
A mai zis: Există o tristeţe folositoare şi există o tristeţe distrugătoare. Tristeţea folositoare este aceea care ne face să plângem păcatele noastre şi slăbiciunea aproapelui şi nu ne lasă să cădem din hotărârea noastră de a ajunge la bunătatea desăvârşită. Şi există o tristeţe de la vrăjmaş, complet iraţională, pe care unii o numesc acedie. Acest duh trebuie gonit, îndeosebi prin rugăciune şi psalmodie.
Zis-a maica Singlitichia: luptă şi osteneală multă este celor ce se apropie de Dumnezeu la început, şi după aceea bucurie negrăită. Ca precum cei ce vor să aţâţe foc, întâi se afumă şi lăcrimează şi aşa dovedesc lucrul ce-l caută. Pentru că se zicea: Dumnezeul nostru este foc mistuitor (Evrei, 12, 29). Aşa trebuie şi noi cu noi: să aţâţăm focul cu lacrimi şi cu osteneli.
Zis-a iarăşi: de eşti în viaţa de obşte, nu schimba locul, căci te vei vătăma mult. Aşa precum pasărea sculându-se de pe ouă, le lasă reci şi se strică, şi călugărul, sau fecioara, sărăceşte şi moare în credinţă, umblând din loc în loc.
Zis-a iarăşi: multe sunt vicleşugurile diavolului. Prin sărăcie nu a clintit sufletul? Bogăţia îi aduce ca amăgire. Prin ocăria şi defăimări nu a putut? Laude şi slavă pune înainte. Prin sănătate biruit fiind, bolnav face trupul. Cu dezmierdările neputând să-l amăgească, prin ostenelile cele fără voie încearcă să facă surparea. Căci anumite boli prea grele cerând de la Dumnezeu şi prin acestea slăbind, tulbura dragostea cea către Dumnezeu. Dar se zdrobeşte trupul cu friguri cumplite şi pătimeşte de sete neastâmpărată. Dacă păcătos fiind, suferi acestea, adu-ţi aminte şi de munca cea viitoare şi de locul cel veşnic şi de pedepsele cele veşnice şi nu vei slăbi către cele de aici. Bucură-te, că te-a cercetat Dumnezeu. Şi cuvântul acela de laudă să-l ai pe limbă: certând, m-a certat Dumnezeu şi morţii nu m-a dat (Ps.117, 18-19). Fier erai dar prin foc lepezi rugina. Iar dacă şi drept fiind, te îmbolnăveşti de la cele mari, la cele mai mari sporeşti. Aur eşti, dar prin foc mai lămurit te faci. Ţi s-a dat ghimpe în trup? (2 Cor. 12, 7) Veseleşte-te, şi vezi cui te-ai făcut asemenea? Că de partea lui Pavel te-ai învrednicit. Prin fierbinţeala te ispiteşti? Prin răceală te pedepseşti? Dar zice Scriptura: trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pe noi (Ps. 78, 33). Ai câştigat cea dintâi încercare? Aşteapt-o şi pe cea de-a doua. Lucrând fapta cea bună, strigă graiurile sfântului care zice: sărac şi cu durere sunt eu (Pilde 27, 7). Desăvârşit te vei face prin aceste două necazuri. Căci zice: întru necaz m-ai desfătat (Ps. 4, 1). Cu aceste deprinderi să ne iscusim sufletele, că-l vedem pe vrăjmaşul înaintea ochilor.
A mai zis: Să nu crezi vreodată că te-ai îmbolnăvit din pricina postului, căci şi cei care nu ţin post au căzut de multe ori în aceleaşi boli. Ai început un lucru bun? nu te lăsa zdruncinat, dacă vrăjmaşul te-a lovit, căci el se dă deoparte în faţa răbdării tale. Navigatorii caută mai întâi un vânt bun, apoi desfăşoară pânzele şi înfruntă vântul din faţă. Dar nu golesc corabia din pricina vântului potrivnic, ci ori stau puţin liniştiţi, ori ţin piept furtunii. Apoi navighează mai departe. Tot aşa şi noi, când se năpusteşte asupra noastră un vânt potrivnic, în loc de pânză să întindem Crucea şi fără frică să săvârşim călătoria.
Zis-a iarăşi: urmează vameşului, ca nu împreună cu fariseul să te osândeşti. Blândeţele lui Moise alege-le, pentru ca inima ta care este vârtoasă, în izvoare de apă să o prefaci.
Zis-a iarăşi: primejdios este să înveţe cel ce nu a trecut prin viaţa cea lucrătoare. Căci precum de va avea cineva o casă putredă, primind străini, îi va vătăma cu căderea casei, aşa şi aceştia, nezidindu-se pe sine mai înainte şi pe cei ce s-au apropiat de dânşii îi vor prăpădi. Fiindcă cu cuvintele i-au chemat spre mântuire, iar cu răutatea năravului au făcut strâmbătate celor ce le-au urmat.
Zis-a iarăşi: bine este a nu te mânia. Iar dacă se va întâmpla, nici o parte din zi să nu ţi se lase spre patimă, zicând: să nu apună soarele (Efeseni 4, 26); dar tu să aştepţi până ce toată vremea ta apune. De ce urăşti pe omul care te-a mâhnit ? Nu este el cel ce ţi-a făcut strâmbătate, ci diavolul. Urăşte boala, iar nu pe cel ce boleşte!
Zis-a iarăşi: pre cât sporesc nevoitorii, pe atât întâmpină mai mare luptător împotrivă.
Zis-a iarăşi: şi de la vrăjmaşul este nevoinţa întinsă [peste măsură]. Că ucenicii lui fac aceasta. Deci, cum voi deosebi nevoinţa cea dumnezeiască şi împărătească, de cea tirănească şi diavolească? Arătat este, că din măsura cea potrivită. Toată vremea ta să-ţi fie o regulă a postului. Să nu posteşti patru, sau cinci zile şi în cealaltă să dezlegi cu mulţime de mâncări. Că pretutindeni, trecerea măsurii este făcătoare de stricăciune. Tânăr fiind şi sănătos, posteşte: că vor veni bătrâneţile cu slăbiciune. Deci, până când poţi, pune în jitniţă hrana, ca atunci când nu vei mai putea, să afli odihnă.
Zis-a iarăşi: când suntem în viaţa de obşte, să alegem ascultarea mai mult decât nevoinţa. Că aceasta învaţă trecerea cu vederea, iar aceea învaţă smerită cugetare.
Zis-a iarăşi: trebuie ca noi cu dreaptă socoteală sa ocârmuim sufletul; şi când suntem în viaţa de obşte, să nu căutăm cele ale noastre (1 Cor. 10, 24), nici să nu urmăm socotelilor noastre, ci să ne supunem celui care este părinte după credinţă.
Zis-a iarăşi: scris este, fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii (Matei, 10, 16). Căci a fi înţelepţi ca şerpii, a zis, înseamnă să nu se tăinuiască de către noi [să cunoaştem] pornirile şi meşteşugirile diavolului. Cel asemenea din cel asemenea, degrabă se cunoaşte; iar blândeţea porumbelului arată curăţenia lucrării.
A mai zis: După cum o comoară, odată scoasă la lumină, se împrăştie, tot aşa orice virtute, când ajunge cunoscută şi sub ochii tuturor, dispare. După cum ceara se topeşte la para focului, tot aşa sufletul începe să lâncezească din pricina laudelor şi renunţă la trudă.
A mai zis: Copii, toţi vrem să ne mântuim, dar din pricina nepăsării noastre ne îndepărtăm de mântuire.
A mai zis: După cum sămânţa nu poate fi în acelaşi timp şi plantă, tot aşa noi nu putem fi în acelaşi timp înconjuraţi de slava omenească şi cu rod ceresc.
A mai zis: Să veghem, căci, deşi nu vrem, prin simţurile noastre hoţii dau buzna înăuntru. Cum să nu se înnegrească o casă, dacă afară e plin de fum, iar ferestrele sunt larg deschise?
A mai zis: Trebuie să fim tot timpul înarmaţi împotriva demonilor, fie că vin dinafară, fie că se mişcă dinăuntru. Sufletul, ca o corabie, ba este împroşcat de valurile dinafară, ba se îngreuiază de mâlul dinăuntru. Tot aşa şi noi, ba ne ducem la pierzanie din pricina păcatelor dinafară, ba ne stricăm din pricina gândurilor dinăuntru. Trebuie, prin urmare, nu doar să ne păzim de atacurile dinafară, ci să îndurăm şi ţâşnirile gândurilor lăuntrice.
A mai zis: Aici, jos, nu putem deveni fără grijă. Scriptura zice: Cine crede că stă în picioare, să ia aminte să nu cadă. Navigăm în nesiguranţă. Psalmistul spune că viaţa noastră este o mare; or, unele locuri din mare au stânci, altele sunt pline de fiare, iar altele sunt liniştite. Noi credem că navigăm în partea liniştită a mării, în vreme ce oamenii din lume navighează pe valuri învolburate. Navigăm ziua, cârmuiţi de soarele dreptăţii. De multe ori însă, se întâmplă ca mireanul să se trezească şi să-şi salveze barca din noianul întunecat de ape, iar noi să ne scufundăm, din nepăsare, în apă liniştită, deoarece am lăsat din mâini cârma dreptăţii.
A mai zis: Aşa cum o corabie nu se poate construi fără cuie, tot aşa omul nu se poate mântui fără smerenie.
A mai zis: Există o tristeţe folositoare şi există o tristeţe distrugătoare. Tristeţea folositoare este aceea care ne face să plângem păcatele noastre şi slăbiciunea aproapelui şi nu ne lasă să cădem din hotărârea noastră de a ajunge la bunătatea desăvârşită. Şi există o tristeţe de la vrăjmaş, complet iraţională, pe care unii o numesc acedie. Acest duh trebuie gonit, îndeosebi prin rugăciune şi psalmodie.
Patericul egiptean, Ediţiile Alba-Iulia 1990 şi Polirom, 2003
