Spunea odată părintele: „Prin rugăciune trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curate. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii. Un om înţelept într-o clipeală de vreme le trece”.
Dar poate întrebați: „Cum se poate să dea cineva toate ale sale săracilor, fără să aibă dragoste?”
Citim în paterice că un avvă nu a primit în mănăstire pe un mirean ce venise la el, cu scopul de a vedea dacă acesta doreşte cu adevărat viaţa călugărească. După aceea, când a văzut că acel mirean, fără a se depărta de zidurile mănăstirii, a şezut câteva zile cu răbdare la porţile ei, fără mâncare şi apă, atunci, băgându-l înlăuntru, a început a grăi către dânsul precum urmează:
„Frate, adu-ţi aminte câte zile ai petrecut afară de porţile mănăstirii mai înainte de a fi primit înlăuntrul ei ‒ şi asta pentru ca luând cunoştinţă de la început cu osteneala căii pe care ai dorit-o, să nu păşeşti în ea cu nădăjduire în sine şi cuget uşuratic, ci cunoscând în chip deplin ce te aşteaptă.
Hristos a înviat! Ce te-ai întristat? Ori nu crezi în Dumnezeu, care a venit la noi? Care a murit pentru tine şi care te iubeşte mult? Tu Lui încă nu I-ai arătat nici un fel de dragoste, iar El ţi-a dovedit şi prin cuvânt şi prin faptă şi prin legământ; El Însuşi ne-a învăţat să îndurăm necazurile şi a mers pe drumul suferinţelor şi a murit pentru noi cu moarte de ocară. Şi le-a lăsat celor iubiţi ai Săi următorul testament: „În lume necazuri veţi avea.
Citim în paterice că un avvă nu a primit în mănăstire pe un mirean ce venise la el, cu scopul de a vedea dacă acesta doreşte cu adevărat viaţa călugărească. După aceea, când a văzut că acel mirean, fără a se depărta de zidurile mănăstirii, a şezut câteva zile cu răbdare la porţile ei, fără mâncare şi apă, atunci, băgându-l înlăuntru, a început a grăi către dânsul precum urmează:
Sfântul avva Antonie, pe când şedea în pustie, a căzut în mare melancolie (akedia) şi în mare întunecare a gândului (logismos). Şi i-a spus lui Dumnezeu:
Despre neținerea de minte a răului, a zis Domnul: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc. Cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa.” Și: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” Dar și urechea tăiată în timpul trădării a luat-o și a vindecat-o. Și Apostolul: „Ocărâți fiind, binecuvântăm.”
Auzindu-se până la Constantinopol de petrecerea şi înţelepciunea Mitropolitului Varlaam, precum şi de înflorirea Bisericii din Moldova sub păstoria sa, Sinodul Marii Biserici l-a propus, în anul 1639, printre cei trei candidaţi la scaunul de patriarh ecumenic, fiind ales apoi Partenie. Este pentru prima şi ultima dată când un ierarh român candidează la scaunul de patriarh ecumenic.
Pricina a tot răul este slava deşartă şi pofta. Cel ce nu le-a urât nu va birui patimile.
Păcatele vechi vatămă amarnic, chiar şi prin amintire. Drept aceea, vrăjmaşul se străduieşte în tot chipul să ni le înnoiască în amintire, chiar şi sub cuvântul mărturisirii sau al bănuielii că nu te-ai mărturisit deplin – că atunci şi mintea luminată şi care urăşte patimile se întunecă lesne.
Citim în paterice că un avvă nu a primit în mănăstire pe un mirean ce venise la el, cu scopul de a vedea dacă acesta doreşte cu adevărat viaţa călugărească. După aceea, când a văzut că acel mirean, fără a se depărta de zidurile mănăstirii, a şezut câteva zile cu răbdare la porţile ei, fără mâncare şi apă, atunci, băgându-l înlăuntru, a început a grăi către dânsul precum urmează:
1. Din Viața Sfântului Teodosie Chinoviarhul
După ce Sfântul Teodosie a atins vârsta înțelepciunii [1], sufletul i-a fost cuprins de dragoste pentru viața călugărească [2], și părăsindu-și ținutul, a mers la Ierusalim. După ce s-a închinat cu sfinţenie la Locurile Sfinte, un gând îl frământa neîncetat: cum să înceapă oare să se nevoiască şi ce petrecere să aleagă, cea cu desăvârşire singuratică şi pustnicească, sau cea dimpreună cu alţi fraţi evlavioşi, care năzuiesc spre acelaşi ţel?
Aşadar, de voim să ne mântuim cu adevărat, trebuie să iubim adevărul cu toată silinţa şi cu toată puterea noastră, păzindu-ne de toată minciuna, ca să nu ne despărţim de adevăr şi de viaţă. De trei feluri este minciuna: unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvântul, iar altul minte cu toată viaţa lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are bănuială. Unul ca acesta, văzând pe cineva vorbind cu vreun frate, bănuieşte şi zice: despre mine vorbeşte acela. Iar de va vedea că a contenit a vorbi, iar bănuieşte că din pricina lui a tăcut.
Povestit-a fericitul Zosima că odată a șezut puțină vreme în lavra lui avva Gherasim și avea acolo pe unul iubit. Deci, într-o zi șezând noi și grăind pentru folos, a venit pomenire de cuvântul acela care a zis avva Pimen, ca cel ce se prihănește pe sine, în tot locul află odihnă. Asemenea și de cuvântul care a zis avva muntelui Nitriei. Că întrebat fiind: ce ai aflat mai mult în calea aceasta, părinte, el a răspuns: a se prihăni și a se defăima pe sine totdeauna. Pe care cuvânt l-a și adeverit cel ce l-a întrebat, zicând: altă cale nu este, fără numai aceasta.
Creat după chipul lui Dumnezeu, omul este fiinţă liberă, aflat într-o permanentă alegere: „Viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi!” (Deuteronom 30,19).
Această alegere nu încetează nici în momentul când ucenicul intră sub ascultarea unui părinte, angajându-se prin venirea lui în pustie să-şi supună gândurile şi însăşi viaţa sa sfaturilor părinţilor. De altfel, chiar această hotărâre este rezultatul unei alegeri.
Se spunea pentru un frate care a venit la Schetia, ca să vadă pe avva Arsenie, că venind la biserică, se ruga clericilor, ca să se întâlnească cu avva Arsenie. Deci i-au zis lui: odihnește-te puțintel, frate, și-l vei vedea. Iar el a zis: nu gust nimic de nu mă voi întâlni cu el. Au trimis dar un frate ca să-l ducă, că era departe chilia lui (chilia avvei Arsenie era la circa 50 km de Schetia). Și bătând în ușă, au intrat amândoi și închinându-se bătrânului, au șezut tăcând. Deci a zis fratele cel de la biserica Schetiei:
Un dovedit iubitor al pustiei a fost binecuvântatul ieromonah rus Serapion, care l-a vizitat pe marele isihast şi pustnic Calinic în 1912–1913, ca să-i ceară binecuvântare să plece şi să se alăture asceţilor care se nevoiau în pustie.
Părintele Calinic, un dascăl experimentat al rugăciunii lui Iisus, i-a descris monahului rus pericolele, capcanele şi iluziile pe care duşmanul mântuirii noastre le foloseşte ca să-i atace pe cei ce trăiesc retraşi, mai ales pe cei fără un îndrumător duhovnicesc. Dar când a văzut inima rănită a părintelui Serapion, arzând de dorinţă sfântă, i-a dat voie, cu condiţia ca el să-i fie îndrumător.