1. Din Viața Sfântului Teodosie Chinoviarhul
După ce Sfântul Teodosie a atins vârsta înțelepciunii [1], sufletul i-a fost cuprins de dragoste pentru viața călugărească [2], și părăsindu-și ținutul, a mers la Ierusalim. După ce s-a închinat cu sfinţenie la Locurile Sfinte, un gând îl frământa neîncetat: cum să înceapă oare să se nevoiască şi ce petrecere să aleagă, cea cu desăvârşire singuratică şi pustnicească, sau cea dimpreună cu alţi fraţi evlavioşi, care năzuiesc spre acelaşi ţel?
Aşadar, de voim să ne mântuim cu adevărat, trebuie să iubim adevărul cu toată silinţa şi cu toată puterea noastră, păzindu-ne de toată minciuna, ca să nu ne despărţim de adevăr şi de viaţă. De trei feluri este minciuna: unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvântul, iar altul minte cu toată viaţa lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are bănuială. Unul ca acesta, văzând pe cineva vorbind cu vreun frate, bănuieşte şi zice: despre mine vorbeşte acela. Iar de va vedea că a contenit a vorbi, iar bănuieşte că din pricina lui a tăcut.
Povestit-a fericitul Zosima că odată a șezut puțină vreme în lavra lui avva Gherasim și avea acolo pe unul iubit. Deci, într-o zi șezând noi și grăind pentru folos, a venit pomenire de cuvântul acela care a zis avva Pimen, ca cel ce se prihănește pe sine, în tot locul află odihnă. Asemenea și de cuvântul care a zis avva muntelui Nitriei. Că întrebat fiind: ce ai aflat mai mult în calea aceasta, părinte, el a răspuns: a se prihăni și a se defăima pe sine totdeauna. Pe care cuvânt l-a și adeverit cel ce l-a întrebat, zicând: altă cale nu este, fără numai aceasta.
Creat după chipul lui Dumnezeu, omul este fiinţă liberă, aflat într-o permanentă alegere: „Viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi!” (Deuteronom 30,19).
Această alegere nu încetează nici în momentul când ucenicul intră sub ascultarea unui părinte, angajându-se prin venirea lui în pustie să-şi supună gândurile şi însăşi viaţa sa sfaturilor părinţilor. De altfel, chiar această hotărâre este rezultatul unei alegeri.
Se spunea pentru un frate care a venit la Schetia, ca să vadă pe avva Arsenie, că venind la biserică, se ruga clericilor, ca să se întâlnească cu avva Arsenie. Deci i-au zis lui: odihnește-te puțintel, frate, și-l vei vedea. Iar el a zis: nu gust nimic de nu mă voi întâlni cu el. Au trimis dar un frate ca să-l ducă, că era departe chilia lui (chilia avvei Arsenie era la circa 50 km de Schetia). Și bătând în ușă, au intrat amândoi și închinându-se bătrânului, au șezut tăcând. Deci a zis fratele cel de la biserica Schetiei:
Un dovedit iubitor al pustiei a fost binecuvântatul ieromonah rus Serapion, care l-a vizitat pe marele isihast şi pustnic Calinic în 1912–1913, ca să-i ceară binecuvântare să plece şi să se alăture asceţilor care se nevoiau în pustie.
Părintele Calinic, un dascăl experimentat al rugăciunii lui Iisus, i-a descris monahului rus pericolele, capcanele şi iluziile pe care duşmanul mântuirii noastre le foloseşte ca să-i atace pe cei ce trăiesc retraşi, mai ales pe cei fără un îndrumător duhovnicesc. Dar când a văzut inima rănită a părintelui Serapion, arzând de dorinţă sfântă, i-a dat voie, cu condiţia ca el să-i fie îndrumător.
Aşadar, pune-ţi ţie drept lege ca orice nevoinţă pe care o întreprinzi să o faci în ascuns şi să o faci pentru Dumnezeu, ţinând în minte gândul că nimic nu faci şi că o faci fără înţelegere, urmând voii tale. Prihăneşte-te pe tine însuţi totdeauna şi spune cugetului tău: „Întru această nevoinţă osândă îmi agonisesc, fiindcă în ea îmi fac voia mea, şi lauda şi slava omenească mă întăresc să port povara ei.
Ia aminte să nu faci voia trupului tău, ci cu toată paza păzeşte inima ta, şi nu vei întâmpina greutăţi în păzirea poruncilor.
Ia seama la tine însuţi, păzeşte mintea ta, îndepărtează-te de obiceiurile lumii şi de toate grijile ei, dacă vrei să rămâi pe calea cea dreaptă.
Aşa cum ostenelile şi necinstea nasc virtutea, desfătarea şi slava nasc păcatul.
Cel pe care îl tulbură bântuirile patimilor e dator să se roage şi să dea ostenelii şi asupririi trupul său, că şi având ajutorul acestei nevoinţe abia de va ţine piept momelilor păcatului.
Cuviosul Ilarion i-a învăţat pe oameni mult despre suportarea jignirilor fără mânie şi cu blândeţe. I-a învăţat să le primească cu mustrări de conştiinţă, ca fiind trimise de Voia lui Dumnezeu pentru păcatele lor, spre folosul sufletesc.
Să nu te ruşinezi când părintele duhovnic îţi descoperă bubele şi fii pregătit să primeşti de la el mustrarea pentru păcatele tale, ca să eviţi prin ea ruşinea veşnică.
La mare război ne aflăm în această viaţă. Împrejur necredincioşii umblă cu arcurile încordate, şi unul trage în auz – ca să ascultăm cu patimă osândirile şi clevetirile, altul trage în ochi – ca să privim cu poftă, altul trage în limbă –
Între anii 1977-1978, dikaios-ul (termenul folosit pentru stareţul unui schit; câteodată este folosit pentru a desemna ajutorul stareţului unei mănăstiri) Schitului Sfânta Ana era călugărul Chiril. În timpul lunii septembrie a primit ca oaspete un creştin ortodox libanez, refugiat în Grecia din cauza războiului din Liban. Acest libanez evlavios avea o dorinţă puternică de a urca pe vârful Muntelui Athos. Aşa că, dimineaţa devreme, cu ajutorul indicaţiilor date de dikaios, a pornit la un lung şi obositor urcuş. În aceeaşi zi, în timpul serii, s-a întors la Kiriakonul schitului.
“Un bărbat tânăr a ajuns alcoolic şi a început să dea pe băutură totul din casă. Soţia nu a mai rezistat să ducă o astfel de viaţă şi a plecat împreună cu copilul. Un prieten de-al lui a aflat că în Viriţa trăieşte un monah bătrân care îi tămăduieşte pe alcoolici şi a început să-l convingă să meargă la el, poate îl va ajuta să se vindece.
Pentru omul societăţii de astăzi, tăcerea înseamnă un vid, înseamnă absenţa şi dispariţia lui fiinţială din arena competiţională a lumii în care trăieşte, în care, pentru a se menţine, luptă cu ardoare uneori până la disperare… O tăcere totală însă, în fapt, nu există. Când omul nu mai foloseşte organele vocale şi auditive, necesare comunicării, el începe să vorbească cu şi întru sine însuşi. Înlăuntrul său fiind o altă lume nebănuită, însă mult mai reală, mai adevărată şi mai profundă decât cea cunoscută. Frământările existenţiale există în stare latentă în fiecare om. Întrebări fundamentale, ca: Cine sunt? De unde am venit şi încotro mă duc?
Avea fericitul Ioan, mai mult decât altele, multă grijă să nu osândească pe nimeni, pentru orice fel de greşeală şi, mai ales, pe călugări, de vreme ce a greşit o dată cu unul din aceştia şi de atunci niciodată nu osândea pe călugări în grabă, căci i se întâmplase lui, în adevăr, un lucru ca acesta:
Un călugăr tânăr umbla de câteva zile prin Alexandria, având împreună cu sine o fecioară tânără şi foarte frumoasă. Acest lucru văzându-l, unii s-au tulburat, socotind că pentru păcat o poartă cu sine şi au înştiinţat pe Sfântul Ioan Milostivul. Iar el a poruncit să-i prindă pe amândoi şi să-i închidă deosebit (separat) în temniţă.
Un monah din Mănăstirea Marea Lavră (Sfântul Munte) povesteşte următoarea vedenie, pe care a văzut-o un monah simplu ce avea ascultarea de paraclisier.
Monahul Iliodor, din Mănăstirea Marea Lavră, în timpul unei privegheri pregătea tămâia, ca cei doi diaconi să tămâieze biserica la Cântarea a noua, atunci când se cântă „Ceea ce eşti mai cinstită”. Acesta este un moment deosebit închinat Maicii Domnului, căci ea se bucură foarte mult atunci când ascultă cântându-se acest imn.