Creştinul nu poate să trăiască pentru un lu­cru de nimic, pentru ceva foarte mic şi trecător

Principalul şi singurul scop al vieţii noastre, fraţilor, este să agonisim Duhul Sfânt. Viaţa duhovnicească este o viaţă în Duhul Sfânt. Viata duhovnicească nu înseamnă să citeşti cărţi, să agoniseşti cunoştinţe, să domini în discuţii, să asculţi muzică şi să fii un bun cunos­cător al scrierilor bisericeşti. Nu înseamnă nici chiar o bună dispoziţie a minţii sau a inimii. Viaţa duhovnicească este tânjire după Duhul Sfânt, agonisire, trăire a Lui, cunoaşterea Adevărului.

Devotamentul, dăruirea, deplina predare Harului Duhului Sfânt alcătuiesc viaţa duhovnicească a omului credincios. Însă pentru a se face locaş Duhului Sfânt, a-L simţi puternic în­lăuntrul lui este de neapărată trebuinţă ca omul să apuce pe calea de fericită nevoinţă a curăţirii. Dacă inima noastră nu se va curaţi cu adevărat, este cu neputinţă să sălăşluiască în noi Duhul Sfânt. Toate cele materiale, pământeşti, trecătoa­re, stricăcioase, cele de prisos vor trebui lepădate de bună voie pentru această agonisită dumneze­iască. Sfântul Duh ne va conduce la tot Adevă­rul, ne va lumina, ne va umple de binecuvântare, ne va insufla, ne va grăi şi ne va călăuzi.

Credinciosul care are o lucrare de nevoinţă, de rugăciune şi de curăţire trăieşte experienţa, simţirea Duhului Sfânt în mod personal şi Acesta i se face călăuză spre mântuire şi izbăvire. De­venim astfel casnici ai lui Hristos. Duhul Sfânt sălăşluit în noi Se face Mântuitorul, Izbăvitorul sufletului nostru, Hristos Cel Răstignit şi Înviat. În Duhul Sfânt ne îndumnezeim. Fiecare mădu­lar al Bisericii se uneşte cu Duhul Sfânt şi astfel se îndumnezeiește.

Stareţul Tihon Aghioritul spunea: „Chivernisitorul Bisericii este Duhul Sfânt”. Având Du­hul Sfânt înlăuntrul ei, Biserica are plinătatea dumnezeirii şi este fără de pată şi desăvârşită. Sfântul Duh este a treia persoană a Sfintei Treimi Celei de o fiinţă şi nedespărţite. Fără pogorârea Duhului Sfânt nu se săvârşeşte nicio Taină în Biserică. Aşa cum spune Simbolul Credinţei noas­tre, Duhul Sfânt purcede din Tatăl – îşi are prin­cipiul în Tatăl – şi nu şi din Fiul, aşa cum greşit cugetă catolicii, fiindcă atunci am avea două principii în dumnezeire. Este trimis prin Fiul şi nu lucrează decât împreună cu Fiul, a doua Per­soană a Sfintei Treimi.

Aşa cum spune înţeleptul Stareţ Emilianos Simonopetritul: „Duhul Sfânt S-a pogorât pe pământ, S-a dezlănţuit, cum am spune, pe pă­mânt, pentru că Sfânta Treime a voit aceasta, Dumnezeu a voit așa. Tatăl a binevoit, Fiul L-a trimis şi Duhul Însuşi cuprins de bucurie a pri­mit să fie trimis ca să împlinească scopul zidirii firii omeneşti. El însuşi a voit aceasta, asa cum a fost deopotrivă voia Sfintei Treimi. Prin urma­re, Sfântul Duh a venit în lume de bunăvoie, ca şi Hristos, Care făcând ascultare Tatălui S-a dat pe Sine morţii pe Cruce, astfel arătând că aceasta era şi voia Lui. Este vorba, adică, de voia Sfintei Treimi şi de voia fiecărei Persoane a Sfintei Treimi în parte. Vedem în aceasta unitatea Sfintei Treimi şi deopotrivă fiinţarea în trei Ipostasuri. Trei vo­inţe şi, în acelaşi timp, o singură voinţă”.

Aşadar, în Biserică, în chip tainic ne unim cu Sfânta Treime în Duhul Sfânt, prin ascultare de bunăvoie. În felul acesta, propria-mi voie se iden­tifică cu voia dumnezeiască. Astfel, omul se face sălaş al Duhului Sfânt, purtător de Hristos, bise­rică a lui Dumnezeu, devine om adevărat. Lepă­dând voia cea plină de egoism, omul se smereşte, se jertfeşte, îşi ciopleşte Ego-ul, iese din individu­alism şi din iubirea de sine înspre dragostea lui Dumnezeu. Iubind liber, din toată inima şi din tot sufletul ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, I se face casnic, Îl iubeşte cu uşurinţă, nesilit, devine un fiu cuminte şi ascultător al Bisericii.

În viaţa duhovnicească temelia este nesilnicia. Dacă putem spune aşa, Dumnezeu are o „neputinţă”. Nu poate să subjuge făptura Sa, să o anuleze, să o stăpânească, să o tiranizeze. El în­suşi i-a dat libertatea de voinţă, chiar şi în a-L tă­gădui. Aşadar nu o poate sili să-L iubească. Omul este chemat să experieze el însuşi străpungerea, ardoarea, iubirea faţă de Cel Care mai întâi l-a iubit. Este învederat faptul că nu ştim să ne bu­curăm de libertatea pe care ne-a dăruit-o Dum­nezeu, începem ceva şi curând abandonăm. Ne temem a-I dărui Domnului întreaga viaţă pen­tru a face cu ea ce voieşte iubirea Lui. Adeseori aceste porniri ale noastre sunt însoţite de multe socoteli şi gânduri. Ne lăsăm târâţi de amânările pe ca ni le insuflă diavolul. Este vremea să con­ştientizăm că nu sunt deloc de folos tărăgănelile. Dacă îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu suntem chemaţi îndată la pocăinţă.

Biserica Ortodoxă, maica noastră a tuturor, dă osebită însemnătate persoanei umane, văzându-l pe om drept făptură sfântă, unică şi ade­vărată. În sânul Bisericii nu ne mişcăm în chip impersonal şi iraţional. Fiecare om este o per­sonalitate distinctă, care se poate face sălaş Du­hului Sfânt. Omul se face dumnezeu, aşa cum Dumnezeu S-a făcut Om. Numai atunci omul se desăvârşeşte, ajunge la un echilibru, se linişteşte, află odihnă.

Creştinul nu poate să trăiască pentru un lu­cru de nimic, pentru ceva foarte mic şi trecător. Dacă facem un sondaj şi întrebăm oamenii: „De ce trăieşti?“, ce ne vor răspunde? „Pentru o spo­rire a salariului.” „Pentru o pensie bună”. „Pentru o casă mai bună”. „Pentru încă o casă de vacanţă”. „Pentru o maşină nouă”. Dar merită oare să trăieşti pentru acestea care sunt supuse de­precierii, stricăciunii focului, care pot fi furate şi pierdute? Chiar şi pentru o diplomă, un post de conducere sau o afacere bună. Acestea nu pot fi scopul vieţii noastre. Nu merită să facem din ele scopul vieţii şi al existenţei noastre. Dumnezeu ne-a adus în lume pentru ceva mai înălţător, mai însemnat şi mai valoros. Unul singur este scopul vieţii noastre. Dobândirea Duhului Sfânt. Pentru agonisirea Acestuia merită să răbdăm dureri, să ne nevoim, să ducem lupta noastră, să plângem, să ne zbatem pentru Dumnezeu în toată vremea. Ne lăsăm furaţi de mii de griji şi preocupări şi nu ne îngrijim de acel singur lucru de trebu­inţă prin care omul află luminarea şi libertatea. În întreaga noastră viaţă ar trebui să fie numai această tânjire şi căutare. Fără Duhul Sfânt, viaţa mea, existenţa mea nu este în adevăr. Trăiesc în minciună, mă bucur ca unul fără de minte, mă dau om duhovnicesc. Fără Duhul Sfânt în viaţa mea sunt gol de lumină, de bucurie, un om ne­mernic, grosolan, lipsit de minte, nedesăvârşit. Toate rugăciunile noastre, fiecare „Doamne mi­luieşte!” pe care-l rostim, toate metaniile, posturile şi privegherile spre aceasta ţintesc, aşteptăm acea zi luminată a venirii Duhului Sfânt în viaţa noastră, care va fi început de fericire, de binecu­vântare şi de negrăită pace.

Monahul Moise Aghioritul, Omorarea patimilor, Editura Egumenita, 2015