Slăvim preasfântul nume a lui Dumnezeu atunci când se realizează cu succes planurile noastre minunate, visurile noastre măreţe, programele noastre aducătoare de confort. Îl preaslăvim însă pe Dumnezeu cu bucurie în încercarea bolilor, în necazuri, la moartea neaşteptată a cuiva drag sau atunci când interesele ne sunt zădărnicite? Urmăm cu bunăvoinţă drumul jertfirii, al dăruirii, al zdrobirii egoismului, al ajutării semenului nostru?
Mi-e teamă, iubiţii mei fraţi, că mulţi dintre noi Îl folosim pe Hristos şi nu-L lăsăm să ne folosească. Îl folosim pentru a petrece bine şi plăcut, Îl avem ca pe un paratrăsnet, pentru a îndepărta din viaţa noastră trăsnetul necazurilor, durerilor şi întristărilor. Suntem fii ai societăţii contemporane consumiste. Am regăsit un Dumnezeu al Vechiului Testament care nu îngăduie să avem dureri, care ne dăruieşte doar sănătate, viaţă lungă, bunăstare, bogăţie, slavă şi cinste. Dacă propria noastră statuie la care ne închinăm se clatină, bunăvoinţa ne piere, masca ne cade, oglinda ni se sparge, ne văităm amarnic, protestăm intens, cârtim la Dumnezeu. Avem din păcate în mare parte o percepţie magică despre Biserică, Sfintele Taine şi liturghisitorii lor. Astfel, atunci când interesele noastre se clatină ne umplem de îndoieli şi negări.
(…) Suntem chemaţi să ne lepădăm de percepţiile bolnăvicioase şi neortodoxe, să spunem din inimă „Răstigniţi-l!” pentru omul vechi din noi şi să strigăm „Osana!” înlăuntrul nostru şi atunci când lucrurile nu ne vin aşa cum ne place şi cum vrem noi.
Monahul Moise Aghioritul, “Tacerea cea bine graitoare”, Editura Egumenita, 2016