Când îşi săvârşeşte lucrarea potrivit Predaniei Ortodoxe, părintele duhovnicesc se deosebeşte clar de psiholog, care lucrează întemeindu-se pe o viziune antropocentrică asupra omului şi vieţii sale. Psihologii doresc să echilibreze omul din punct de vedere psihologic. Părintele duhovnicesc ţinteşte să-l îndumnezeiască pe om.
In cărţile Vechiului şi Noului Testament vedem în mod lămurit că Dumnezeu Se arată în chipuri felurite prorocilor. „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci…” (Evrei 1,1) Dumnezeu încheie cu fiecare om un legământ personal. Nu voieşte să avem cunoştinţe despre El din mărturiile altora, ci El însuşi ni Se arată şi ne dăruieşte cunoaşterea Sa. Omul dobândeşte, astfel, propria-i mărturie despre Dumnezeu. Cunoaşterea personală cea dintru început a lui Dumnezeu se petrece fie într-o perioadă în care omul nu o aşteaptă, fie în urma unei căutări pline de durere. Aceasta se poate întâmpla şi omului care se luptă cu Dumnezeu.
Cei care ajung să-şi conştientizeze boala lor duhovnicească caută terapeuţi duhovniceşti, care, prin harul lui Dumnezeu, le pot tămădui patimile sufletului şi ale minţii-nous. Este, cu adevărat, trebuinţă de o mare luptă pentru aflarea acestor adevăraţi conducători ai poporului, doctori ai sufletelor şi ai trupurilor, de vreme ce multe boli somatice se datorează celor duhovniceşti.
Se pare că omul se predă gândurilor pătimaşe nu numai în momentul când este ispitit de gândurile rele, şoptite de amăgitorul diavol, ci chiar înainte de aceasta, atunci când consimţim să ni se întunece „ochii şi urechile” sufletului.
Episcopii, preoţii şi diaconii nu sunt doar persoane liturgice hirotonite pentru a săvârşi Sfintele Taine, ci şi medici duhovniceşti care îi ajută pe credincioşi să se purifice, să se sfinţească şi să înainteze în comuniunea cu Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog scria că se poate încumeta să oficieze Sfânta Liturghie numai acela care o săvârşeşte „cu conştiinţa unei inimi curate, în cinstea Treimii Curate, Sfinte şi Neprihănite”, şi numai dacă L-a văzut pe Hristos, dacă a primit Duhul Sfânt, şi dacă „datorită Amândurora a fost condus la Tatăl”.
După cum în cazul bolilor trupeşti şi sufleteşti există atât tratamente profilactice, care se ocupă de prevenirea bolii, cât şi tratamente propriu-zise, care se administrează după declanşarea acesteia, la fel se întâmplă şi în cazul bolilor gândurilor.
Vorbim despre deznădejdea de care sunt stăpâniţi mulţi oameni în zilele noastre. Potrivit Sfântului Ioan Scărarul, deznădejdea poate fi de două feluri. „Există o deznădejde din mulţimea de păcate şi din povara conştiinţei şi a întristării de nesuportat (…).
Sfântul Nichita Stithatul deosebeşte trei categorii de oameni care se străduiesc întru mântuire: cel care se curăţeşte, cel care se luminează şi cel mistic, numit şi desăvârşit.
Grija pastorală nu este independentă de Biserică și teologie. Grija pastorală este lucrarea Bisericii care are drept scop primirea omului în Trupul ei, transformarea lui într-un membru al ei. Grija pastorală este metoda prin care Biserica îl călăuzește pe om către îndumnezeire.[…]
Chiar de la începutul lucrării sale, Sfântul Grigorie Palama pune accentul pe faptul că adevăratul monah este cel ce-şi păstrează mintea simplă, neîmprăştiată şi nedispersată în multe lucruri: “acea concentrare unică a minţii care dă măsura monahului celui adevărat, interiorizat“.
Se pare că omul se predă gândurilor pătimaşe nu numai în momentul când este ispitit de gândurile rele, şoptite de amăgitorul diavol, ci chiar înainte de aceasta, atunci când consimţim să ni se întunece „ochii şi urechile” sufletului.
Știți că postul este prima porunca dată de Dumnezeu omului. Când l-a creat pe om, i-a spus: “Nu vei mânca acest fruct, căci în ziua în care vei mânca, cu moarte veți muri“. Cu alte cuvinte i-a dat porunca ascultării, nu pentru că ar fi fost rău pomul cunoașterii binelui și răului, pentru că spune Sf. Grigorie Teologul, nu a făcut ceva rău, nici nu i-a interzis omului să mănânce ceva din pizmă, fiind El pizmaș. Dumnezeu nu este cauza răului, dar omul era în creștere, nu era într-o asemenea stare, încât să poată mânca din fruct, pentru că spune Sf. Grigorie Teologul că pomul acesta era în realitate vederea lui Dumnezeu.
De obicei, dracii ne momesc prin patimile care există deja în sufletul nostru, războindu-ne prin ele şi silindu-ne „la consimţirea cu păcatul”: „Dracii iau prilejurile de a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet”. Cunoscând patimile încuibate acolo, ei ne îndeamnă mintea la „păcatul cu cugetul; iar acest păcat săvârşindu-se, o duc în sfârşit, ca pe o roabă, la faptă” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
In vreme ce lucrăm, ne putem ruga fie cu buzele, fie înlăuntrul inimii, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru puterea mâinilor noastre şi înţelepciunea minţii şi pentru cele materiale pe care ni le-a dăruit, rugându-L, totodată, să îndrepte lucrul mâinilor noastre către un scop bineplăcut Lui. In felul acesta, ne păzim mintea neîmprăştiată.
Părintele Paisie a vorbit adeseori despre isihie și grija plină de neliniște a omului contemporan. Faptul că omul contemporan a învățat să trăiască în zgomot reflectă întocmai acest lucru.
Pe lângă trezvie şi liniştea minţii, o altă cale de a evita tulburarea minţii este înlăturarea cauzelor care provoacă gândurile rele. Sfântul Maxim Mărturisitorul exemplifică felul în care trebuie să ne luptăm pentru a ne păstra curăţia inimii.