Nu există niciun păcat care să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dumnezeu îl iubește pe omul pe care Însuși l-a creat, iar când acesta cere mila Lui i-o va da din belșug. Dumnezeu nu este nici procuror, nici polițist, ci doctor care tămăduiește și părinte care iubește. Acest lucru îl trăiește omul în Biserică, care este spital duhovnicesc. Astfel, când găsește un bun părinte duhovnicesc, care are virtutea discernământului, se tămăduiește de orice păcat ar fi săvârșit.
Este foarte riscant „să lăsăm să intre în inima noastră gândurile”, îndeosebi pentru începătorii luptei duhovniceşti – cei a căror minte nu a fost încă „mult cercată în război” – ci trebuie numai „să le înţelegem şi îndată să le tăiem de cum răsar şi ne atacă (ne momesc)” (Sfântul Isihie Sinaitul).
Recunoaşterea şi respingerea cauzelor care ne îndeamnă spre păcat sunt preocupări majore ale Sfinţilor Părinţi. Spre pildă, Sfântul Ioan Casian ne sfătuieşte să nu ne îndepărtăm de oameni sub pretextul că însoţirea cu ei ne pricinuieşte căderea în păcat, deoarece „niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor.
Gheronda Sofronie face parte dintre acei oameni despre care ai putea vorbi ani în șir. În ce mă privește, Gheronda a avut o mare înrâurire asupra mea, ca teolog și ca preot. De când am primit de la Dumnezeu binecuvântarea de a-l cunoaște, am vorbit și am scris mult despre el, iar diferitele articole pe care le-am scris s-au publicat în unele din cărțile mele. Dar dincolo de aceste articole sporadice, am scris și o carte închinată lui, cu titlul Știu un om în Hristos, în care am încercat să descriu personalitatea și cuvântul său transmis prin viu grai. Dincolo de toate însă Gheronda este inepuizabil și nimeni nu poate spune că l-a surprins deplin în câteva scrieri, că i-a cuprins întreaga viață și teologie. De fiecare dată este înfățișată o latură a personalității sale.
Într-o altă epistolă face referire la cum harul amintirii morții îl învață și îl conduce pe om la rugăciunea cea curată. Scrie cu sinceritate și cu simplitate că lucrarea harului amintirii morții înăuntrul său „a ținut vreme de zece ani și s-a întețit în mod progresiv”, el însuși ajungând „aproape la epuizare desăvârșită”.
Ortodoxia nu poate fi o filosofie și un moralism sterp, ci o știință a tămăduirii. Ea îl tămăduiește pe om. Teologia ortodoxă este strâns legată mai mult de medicină decât de filosofie. După cum un bolnav, pentru a se putea vindeca, trebuie să-și conștientizeze boala și să cerceteze un doctor, tot așa stau lucrurile și în privința bolii duhovnicești. Din păcate, trăim într-o epocă în care păcatul de căpetenie este necunoașterea stării în care ne aflăm.
1. „Psihoterapia Ortodoxă”
De mulți ani slujesc ca Părinte Duhovnicesc și am avut sub îndrumarea mea mulți oameni care veneau să-și descopere căderile și să ceară călăuzire.
Gândurile seamănă cu patimile, prin aceea că există un gând pentru fiecare patimă. Sfântul Ioan Casian împarte gândurile în opt categorii, examinându-le detaliat pe fiecare în parte. Iată mai întâi care sunt cele „opt gânduri ale răutăţii”: „cel al lăcomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deşarte şi al mândriei”.
Părintele Sofronie spunea: „Ceea ce caută sufletul nostru nu se mărginește la viața noastră de fiecare zi. Noi căutăm să fim cu Dumnezeu și încercăm să dobândim în deplinătatea lor și cele lumești și cele dumnezeiești”. Problema în viața noastră este cum trecem de la relativ la absolut. De aceea Părintele vorbea de doua nivele: de nivelul psihologic și de nivelul ontologic, nivelul teologic. Si trebuie încontinuu să ne eliberam de acest nivel psihologic pentru a trece la cel teologic.
Sfântul Simeon Noul Teolog scrie: „Acum însă suntem atât de stăpâniți de patimi și am ajuns într-o asemenea întunecare și neștiință, încât nu mai simțim nici măcar lucrurile în care ne aflăm și nu mai cunoaștem nici măcar că făptuim cele rele”.
Când un gând rău stăruie înlăuntrul nostru, riscăm să devenim robii lui: „Un gând care zăboveşte arată împătimirea omului” (Sfântul Marcu Ascetul).
Tradiția Bisericii este alcătuită din Taine. Aceste Taine sunt centrul vieții Bisericii. Dumnezeiasca Euharistie, Botezul, pocăința ș.a.m.d., acestea sunt nucleul tradiției și expresia vieții lăuntrice a Bisericii.
Toată mântuirea noastră se sprijină pe chemarea lui Iisus şi unirea cu El. Să-L chemăm şi El ne va vindeca prin venirea Lui. (…) Să strigăm ca acela care a căzut între tâlhari şi Bunul Samarinean va veni să ne cureţe rănile şi să ne călăuzească spre han, adică spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie întreaga fiinţă.
Părinții știu că, prin cădere, omul s-a îmbolnăvit, de vreme ce boala este întunecarea minții. De aceea se vorbește despre diagnostic și terapie.
După Înviere, Hristos S-a arătat femeilor mironosiţe şi ucenicilor Săi. Unii îşi pun întrebarea de ce anume Hristos nu S-a arătat tuturor oamenilor, dar mai ales celor care L-au răstignit sau celor care l-au negat învierea, pentru a-i face şi pe aceştia să creadă în El.
Terapia omului este o întreagă ştiinţă şi de aceea şi moduri de terapie (vindecare) pe care le va folosi cineva sunt multe. Iar în acest punct voi menţiona învăţătura Sfântului Grigorie Teologul întrucât dacă nu avem o experiere personală a lui Dumnezeu, să urmăm măcar experienţa Sfinţilor Bisericii noastre. Aceştia sunt conducători îndumnezeiţi şi neînşelaţi ai poporului lui Dumnezeu. Dacă este un lucru important ca preotul să-şi cunoască patimile lui şi să le vindece, cu atât mai important este „cu atat mai important este să poată vindeca patimile celorlalți și să-i restaureze cu înțelepciune”, încât terapia să aducă folos atât pentru cei care au nevoie de ea, cât şi pentru cei ce exercită această lucrare.
Fericitul Iosif cel preafrumos, una dintre cele mai grăitoare figuri ale Vechiului Testament, a avut o înrâurire însemnată asupra imnografiei ortodoxe şi a învăţăturii patristice. Desigur, „dumnezeieştii Părinţi, care au rânduit pe toate bine” au hotărât ca în Lunea Mare, prima zi a Săptămânii Mari, să ne aducem aminte de acest chip ales al Vechiului Testament. În Sinaxarul zilei citim: „În Sfânta şi Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel preafrumos…”