Este trebuinţă să ne slobozim de „blestemata închipuire”, după cum este ea numită de Sfinţii Părinţi. Aceasta dă naştere multor anomalii în organismul somatic şi duhovnicesc al omului. Vom puncta câteva dintre modurile prin care ne putem elibera de această stare înfricoşătoare în care realitatea este deformată.
Să spunem dintru început că este trebuinţă de luptă împotriva imaginaţiei-închipuirii. Este nevoie să conştientizăm că trebuie să luptăm ca să ne izbăvim de închipuire. După cuvântului Sfântului Nicodim Aghioritul, „mai multă -putere şi stăpânire are în om imaginaţia pătimaşă decât simţurile însele”. Aceasta întrucât, pentru a păcătui, simţurile au nevoie şi de obiecte şi de felurite prilejuri, pe când imaginaţia lucrează şi în lipsa obiectelor, ba chiar şi a lucrării simţurilor.
Trebuie, apoi, să nu primim nici un chip zugrăvit de imaginaţie. Când conştientizăm faptul că aceasta este lucrătoare în noi, trebuie îndată să o oprim. Sfântul Diadoh spune: „Ne va ajunge însă pentru sporirea la cât de multă virtute să nu ne încredem nicidecum în nici o nălucire. Părinţii îndeamnă, totodată, nu numai să nu primim gândurile, ci mai mult, nici dacă vedem cu ochii şi auzim cu urechile noastre vreun lucru, să nu-i dăm crezare. „Măcar cu ochii de veţi vedea, sau veţi auzi, să nu primiţi”,îndeamnă Avva Ilie. Şi Avva Pimen spune: „Şi de veţi pipăi cu mâinile voastre, să nu mustraţi.” Trebuie să ne străduim nu numai să nu primim ceea ce ne insuflă gândurile şi închipuirile, ci, deopotrivă, să lepădăm şi orice prelucrare a informaţiilor culese de simţuri, întrucât este cu putinţă ca şi prin simţuri diavolul să ne ispitească.
Totuşi, trebuie să întâmpinăm fără tulburare chiar şi închipuirile venite de la diavol. Când vrăjmaşul ne necăjeşte în vremea rugăciunii, nu trebuie să ne tulburăm. Spune Sfântul Nil Ascetul că şi de ai vedea o sabie îndreptată asupra ta sau o făclie înaintea ochilor tăi sau vreun chip scârbavnic şi plin de sânge, nici atunci „să nu te clatini”, „să nu te tulburi”, „să nu-ţi slăbească sufletul”. Nu este defel trebuinţă de tulburare, ci de mărturisirea cea bună, adică de rugăciune către Mântuitorul Hristos cu credinţă, şi atunci închipuirea va dispărea.
Există situaţii când, îndeosebi la începutul luptei noastre duhovniceşti, dacă nu ne putem lepăda cu totul de imaginaţie, trebuie cel puţin să o transformăm într-una bună. Este, desigur, o practică ce ascunde primejdia de a rămâne în această stare, din care pot lua naştere alte probleme psihosomatice. Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol învaţă că imaginaţia „trebuie respinsă cu totul. Iar când nu voieşti, de dragul pocăinţei şi al plânsului împreunat cu zdrobirea inimii şi cu smerita cugetare, iar înainte de aceasta şi de dragul pătrunderii şi vederii făpturilor, ba şi din voinţa de a compara închipuirea necuviincioasă cu cea cuviincioasă şi de a o opune pe cea din urmă celei dintâi, să o apropii pe cea din urmă de cea dintâi şi să o loveşti pe cea dintâi prin cea din urmă”. Spunem aceasta cu multe rezerve, când ne aflăm la începutul luptei duhovniceşti, având ca ţintă cât mai grabnica lepădare a acestei metode.
De vreme ce imaginaţia este strâns legată de boala sufletului şi de patimile care îl stăpânesc pe om, tămăduirea acesteia se dobândeşte prin strădania de a ne vindeca sufletul şi a ne slobozi de patimi. De altfel, potrivit Sfântului Maxim, „când sufletul începe să-şi simtă sănătatea proprie, începe să vadă şi nălucirile din visuri ca nişte lucruri deşarte ce nu mai tulbură”.
Mai mult decât atât, este de trebuinţă să ne păstrăm mintea curată. În limbajul Noului Testament şi al Sfinţilor Părinţi numim aceasta trezvie. Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol scriu că mintea-nous trebuie „să se păstreze şi să se păzească nepărtaşă şi despărţită de închipuire, ca una ce e fiinţa neîmpărţită, simplă, de sine stătătoare, curată şi luminoasă”. Paza minţii este o foarte bună metodă de a ne izbăvi de povara imaginaţiei. Iar „un fel [mod] al trezviei e să-ţi supraveghezi des fantezia [imaginaţia], [adică atacul ca, neavând fantezia la dispoziţie, satana să nu poată făuri gânduri mincinoase, pentru a le înfăţişa minţii spre amăgire mincinoasă]”, căci diavolul, lipsind gândurile închipuirii, nu poate ataca şi înşela mintea-nous, potrivit Sfântului Isihie Sinaitul.
Cel mai eficient mijloc de a ne izbăvi de imaginaţie este pocăinţa. Numai printr-o pocăinţă adâncă, omul îşi poate curăţi puterea de imaginaţie. Pocăinţa este o lucrare despre care Sfinţii Părinţi vorbesc foarte mult. Lepădăm imaginaţia-închipuirea „de dragul pocăinţei şi al plânsului împreunat cu zdrobirea inimii şi cu smerita cugetare”, după cum scriu Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol. Pocăinţa este strâns legată de reaua-pătimire şi de plâns. Plânsul nimiceşte întreaga noastră atitudine antropocentrică faţă de viaţă.
Totodată, când omul se luptă să păzească poruncile lui Hristos, se izbăveşte de stările cumplite şi pline de toată strâmbătatea pe care le zămisleşte închipuirea. Păzirea poruncilor Mântuitorului înseamnă strădania de a urma celor rânduite de Dumnezeu şi de a dobândi, prin acestea, îndumnezeirea.
Pocăinţa este strâns legată de smerenie. Mai cu seamă, pocăinţa se lucrează în acest duh al smereniei, iar unde există smerenie adâncă, închipuirea nu poate spori. Ea se hrăneşte mai mult prin mândrie, egoism şi îngâmfare. Cel mândru de obicei cade în visare, are o părere bună despre sine, îşi stabileşte ţinte înalte pe care vrea să le atingă şi, astfel, prin toate acestea, îşi cultivă tot mai mult imaginaţia.
Întrucât multe închipuiri se exprimă şi prin intermediul viselor, Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să ne rugăm îndelung înainte de a ne culca. Avva Filimon sfătuieşte: „înainte de a te culca fă multe rugăciuni în inima ta. (…) Grijeşte cu putere ca să adormi după psalmi şi după această meditaţie în minte. (…) Zi şi sfântul Simbol al credinţei ortodoxe înainte de a te culca.
Rugăciunea multă, studiul cărţilor sfinte şi rostirea Simbolului de credinţă îl pot slobozi pe om de atacul închipuirilor. Vedem că studiul scrierilor Sfinţilor Părinţi răstigneşte închipuirea, în vreme ce lecturile pătimaşe, şi mai cu seamă cele din sfera literaturii, o îmboldesc. De aceea, Sfinţii Părinţi nu s-au îndeletnicit cu aşa-numita literatură creştină, cu istorioare etc., întrucât toate acestea hrănesc imaginaţia. Chiar şi poezia sfinţilor are suflul pocăinţei şi al vederii-lui-Dumnezeu («decopia»). În poemele Sfântului Simeon Noul Teolog aflăm descoperirea lui Dumnezeu, nu o cugetare raţională şi un amestec de închipuiri.
Mai presus de toate, când în inima omului vine Harul lui Dumnezeu, acesta dă naştere unei simţiri ce îi îngăduie omului să deosebească Harul de închipuirea pătimaşă, care este o energie-lucrare demonică. Sfântul Isihie Sinaitul spune că „sufletul, care s-a umplut de binefaceri şi s-a îndulcit de Iisus, răsplăteşte pe binefăcător cu bucurie şi dragoste, prin mărturisire. Prin mintea-nous, sufletul îl vede înţelegător pe Domnul „împrăştiind nălucirile duhurilor rele”. Venind în inimă, Hristos îi dăruieşte omului liniştire şi alungă toate închipuirile venite de la duhurile viclene.
Această temă a imaginaţiei-închipuirii este una vastă şi joacă un rol însemnat în viaţa duhovnicească, aşa cum am arătat în cele de mai sus. Numai când omul ajunge să se curăţească de „blestemata închipuire”, poate dobândi simţirea curată a vieţii ortodoxe şi adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Cu cât este stăpânit mai mult de aceasta, cu atât se află încă mai adâncit într-o lume a închipuirilor şi nu poate dobândi simţirea curată a Ortodoxiei.
Sunt felurite pricinile pentru care am întocmit această analiză cu privire la tema imaginaţiei.
În primul rând, deoarece mulţi socotesc că imaginaţia este bună şi de aceea este de dorit să fie cultivată, ca una ce nu îi aduce omului nici o vătămare, ci ține de însăși firea lui. În lucrarea de fată am arătat însă faptul că imaginaţia care lucrează prin facultatea imaginativă este un fenomen propriu stării căzute a omului, ce i se face, totodată, piedică în dobândirea experienţelor dumnezeieşti. Mintea-nous trebuie să se elibereze nu numai de imaginaţie, ci şi de lucrarea facultăţii imaginative, deoarece, potrivit Sfântului Grigorie Palama, „mintea, purtată de imaginaţia sufletului şi împreunată prin aceasta cu simţurile, naşte o cunoştinţă îmbinată”.
În al doilea rând, am dorit să atrag atenţia asupra faptului că trebuie să luptăm pentru a ne slobozi, pe cât este cu putinţă, de sub stăpânirea închipuirii, să nu ne încredem în ea şi să n-o cultivăm. Cel puţin să o folosim în scopuri bune, iar aceasta nu vreme îndelungată. În orice caz, ţinta noastră finală trebuie să fie cea de a ne învrednici, prin pocăinţă, să ne izbăvim de lucrarea ei.
În al treilea rând, îndumnezeirea omului se află într-o strânsă legătură cu desăvârşita noastră slobozire de imaginaţie. Aceasta este învăţătura Bisericii, care reprezintă experienţa sfinţilor, ce există şi astăzi. Dacă trecem cu vederea Tradiţia sfinţilor noştri, ajungem să reducem creştinismul la morală şi la un sentimentalism psihologic.
Hierotheos Vlachos
Stiinta medicinei duhovnicesti. Practica psihoterapiei ortodoxe; Editura Sophia