Psihoterapia ortodoxă nu se referă doar la tratarea tulburărilor psihologice în sensul modern al cuvântului, ci la vindecarea completă a sufletului omenesc de patimi și păcate. În tradiția ortodoxă, sufletul uman este bolnav atunci când este dominat de patimi, iar vindecarea sa începe prin curățirea inimii.
Nu poate cineva să înţeleagă ce este căsătoria şi ce este monahismul dacă nu înţelege ce era omul înainte de cădere şi ce a devenit prin cădere. Acest lucru este deosebit de important. Sfântul Ioan Damaschin spunea că Adam şi Eva, înainte de cădere, erau deschişi faţă de Dumnezeu, erau în starea de luminare a minţii, aveau comuniune cu Dumnezeu şi, uneori, erau şi în starea de vedere a lui Dumnezeu.
Dacă voința omului nu conlucrează cu puterea lui Hristos, este imposibil ca patimile să fie dezrădăcinate, iar demonii învinși: „Cel care biruiește patimile, rănește pe demoni” (Sfântul Ioan Scărarul).
Când îşi săvârşeşte lucrarea potrivit Predaniei Ortodoxe, părintele duhovnicesc se deosebeşte clar de psiholog, care lucrează întemeindu-se pe o viziune antropocentrică asupra omului şi vieţii sale. Psihologii doresc să echilibreze omul din punct de vedere psihologic. Părintele duhovnicesc ţinteşte să-l îndumnezeiască pe om.
In cărţile Vechiului şi Noului Testament vedem în mod lămurit că Dumnezeu Se arată în chipuri felurite prorocilor. „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci…” (Evrei 1,1) Dumnezeu încheie cu fiecare om un legământ personal. Nu voieşte să avem cunoştinţe despre El din mărturiile altora, ci El însuşi ni Se arată şi ne dăruieşte cunoaşterea Sa. Omul dobândeşte, astfel, propria-i mărturie despre Dumnezeu. Cunoaşterea personală cea dintru început a lui Dumnezeu se petrece fie într-o perioadă în care omul nu o aşteaptă, fie în urma unei căutări pline de durere. Aceasta se poate întâmpla şi omului care se luptă cu Dumnezeu.
Cei care ajung să-şi conştientizeze boala lor duhovnicească caută terapeuţi duhovniceşti, care, prin harul lui Dumnezeu, le pot tămădui patimile sufletului şi ale minţii-nous. Este, cu adevărat, trebuinţă de o mare luptă pentru aflarea acestor adevăraţi conducători ai poporului, doctori ai sufletelor şi ai trupurilor, de vreme ce multe boli somatice se datorează celor duhovniceşti.
Se pare că omul se predă gândurilor pătimaşe nu numai în momentul când este ispitit de gândurile rele, şoptite de amăgitorul diavol, ci chiar înainte de aceasta, atunci când consimţim să ni se întunece „ochii şi urechile” sufletului.
Episcopii, preoţii şi diaconii nu sunt doar persoane liturgice hirotonite pentru a săvârşi Sfintele Taine, ci şi medici duhovniceşti care îi ajută pe credincioşi să se purifice, să se sfinţească şi să înainteze în comuniunea cu Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog scria că se poate încumeta să oficieze Sfânta Liturghie numai acela care o săvârşeşte „cu conştiinţa unei inimi curate, în cinstea Treimii Curate, Sfinte şi Neprihănite”, şi numai dacă L-a văzut pe Hristos, dacă a primit Duhul Sfânt, şi dacă „datorită Amândurora a fost condus la Tatăl”.
După cum în cazul bolilor trupeşti şi sufleteşti există atât tratamente profilactice, care se ocupă de prevenirea bolii, cât şi tratamente propriu-zise, care se administrează după declanşarea acesteia, la fel se întâmplă şi în cazul bolilor gândurilor.
Vorbim despre deznădejdea de care sunt stăpâniţi mulţi oameni în zilele noastre. Potrivit Sfântului Ioan Scărarul, deznădejdea poate fi de două feluri. „Există o deznădejde din mulţimea de păcate şi din povara conştiinţei şi a întristării de nesuportat (…).
Sfântul Nichita Stithatul deosebeşte trei categorii de oameni care se străduiesc întru mântuire: cel care se curăţeşte, cel care se luminează şi cel mistic, numit şi desăvârşit.
Chiar de la începutul lucrării sale, Sfântul Grigorie Palama pune accentul pe faptul că adevăratul monah este cel ce-şi păstrează mintea simplă, neîmprăştiată şi nedispersată în multe lucruri: “acea concentrare unică a minţii care dă măsura monahului celui adevărat, interiorizat“.