Este foarte riscant „să lăsăm să intre în inima noastră gândurile”, îndeosebi pentru începătorii luptei duhovniceşti – cei a căror minte nu a fost încă „mult cercată în război” – ci trebuie numai „să le înţelegem şi îndată să le tăiem de cum răsar şi ne atacă (ne momesc)” (Sfântul Isihie Sinaitul).
Sfântul Talasie observă că trei sunt căile prin care primim gândurile: „simţirea (lucrarea simţurilor), amintirea şi starea mustului (amestecarea) din trup [provocată de temperamentul omului]. Dar cele mai stăruitoare sunt cele [gândurile] din amintire”.
„Când inima nu răspunde rugăciunii cu mişcarea şi cu căldura ei, atunci este nevoie de o atenţie specială. Nu trebuie să forţăm inima în situaţia aceasta, atunci trebuie spusă rugăciunea cu gura, căci altfel inima poate să slăbească din presiunea creată şi pot apărea chiar tulburări somatice. Faptul că inima nu iubeşte rugăciunea se datorează diferitelor păcate, unele făcute chiar cu gândul.
Există şi mărturii mai vechi despre astfel de situaţii, însă senzaţia creată în ultima vreme în America, a pornit de la observaţiile psihiatrului Moody. In urma acestui fapt şi datorită interesului manifestat de către publicul cititor, au fost publicate şi alte cărţi, care fac referire la astfel de subiecte.
Moody a strâns mărturiile a o sută cincizeci de persoane şi s-a concentrat, în cercetările sale, asupra cazurilor a cincizeci de persoane, care avuseseră prilejul de a trăi astfel de experienţe la limita morţii sau dincolo de moarte.
Nu trebuie să ne fie rușine, sau mai bine zis, trebuie să ne învingem rușinea păcatului și să-l vădim. Atunci când ne dezvăluim rănile lăuntrice părintelui și îndrumătorului nostru duhovnicesc, să privim, să gândim și să ne comportăm exact ca un răufăcător. Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă: „Când te mărturisești, consideră-te ca un criminal și poartă-te ca atare în gesturi, în înfățișare și în felul tău de a gândi. Ține-ți ochii plecați spre pământ și, dacă se poate, udă cu lacrimile tale picioarele judecătorului și medicului, ca și pe ale lui Hristos”.
Care e scopul Ortodoxiei? Se vede clar din calendarul sărbătorilor. Avem întâi Paştele, apoi avem Cincizecimea. La Paște avem botezul cu apă. La Cincizecime avem botezul cu Duh. Așadar, până la Cincizecime, credincioşii sunt cercetați de Duhul Sfânt. Iar rezultatul, care este? Duminica Tuturor Sfinţilor. Cu alte cuvinte, toți ortodocşii să se numere în rândul Sfinţilor.
„Atunci când un om este teolog, el trebuie să îi păstorească pe oameni, iar păstorul la rândul lui trebuie să fie un teolog. Oamenii au astăzi nevoie de teologie în toate aspectele vieții lor, iar teologia Bisericii nu este fanatică și fundamentalistă, ci dimpotrivă este foarte echilibrată. Puteți să aveți dragostea și ajutorul tuturor, al întregii lumi, dar dacă nu aveți ocrotirea Ierarhului vostru, atunci nu aveți nimic.
Sfântul Grigorie Palama, într-una din Omiliile sale, vorbeşte despre întunecarea minţii, care este urmarea îndepărtării ei de Dumnezeu. Sfântul pomeneşte un pasaj clasic pe care, desigur, îl găsim şi la alţi Părinţi, precum Sfântul Maxim: „Mintea despărţită de Dumnezeu se face dobitocească sau drăcească”.
Mergeți, vă rog, și găsiți icoana celei de-a Doua Veniri, și veți vedea că în jurul lui Hristos sunt cei din Rai, care se află într-o lumină aurie. Lumina care-i învăluie este aurie. Aceeași lumină aurie, pe măsură ce se îndepărtează de Hristos, începe și își schimbă culoarea și, treptat, din aurie, pe măsură ce se îndepărtează, se face roșie, și în lumina asta roșie se află cei osândiți.
Pentru că Sfinţii Părinţi duc o viaţă sfântă şi au devenit unelte ale Sfântului Duh, înalţă „trâmbiţe mistice” ale Sfintei Treimi, ale Iubirii, ale Cuvântului şi ale Înţelepciunii, în orice cuvinte s-ar exprima. Au „cuvinte” să vorbească, deoarece faptele lor sunt din belşug. Şi atunci când sunt întrebaţi, ei rostesc aceste „cuvinte”.
Dumnezeu îl iubeşte şi pe diavol. Însă nu se pune problema mântuirii diavolului. Dumnezeu pe toți îi iubește. Problema nu e că mă mântuiesc eu dacă mă iubeşte Dumnezeu. Problema e dacă mă supun terapiei de care am nevoie ca să pot ajunge la starea luminării astfel încât, atunci când voi ajunge la vederea slavei lui Dumnezeu, să văd slava lui Dumnezeu ca Lumină, iar nu ca foc veşnic şi întunericul cel mai dinafară.
În istoria Bisericii, scrisă de sfinţi, se expune calea vieţii duhovniceşti. În linii mari, se explică în felul următor: încercăm să ţinem, să împlinim poruncile lui Dumnezeu şi vedem cum patimile noastre ne omoară şi cum ne împiedică să le ţinem. Asta provoacă o durere foarte mare; durerea creşte când se leagă de părăsirea lui Dumnezeu.
Omul este făptura creată a lui Dumnezeu. Dumnezeu a pus înlăuntrul lui un avânt, o mişcare care-l îndreaptă către Dumnezeu. A pus în el această dragoste. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Dumnezeu este Dragoste şi îndrăgostit; ca Dragoste, se mişcă către om şi ca Cel ce Se face iubit, îl atrage pe om către El. Desigur, îi atrage spre El pe cei care sunt vrednici de această Dragoste.
Mergeți, vă rog, și găsiți icoana celei de-a Doua Veniri, și veți vedea că în jurul lui Hristos sunt cei din Rai, care se află într-o lumină aurie. Lumina care-i învăluie este aurie. Aceeași lumină aurie, pe măsură ce se îndepărtează de Hristos, începe și își schimbă culoarea și, treptat, din aurie, pe măsură ce se îndepărtează, se face roșie, și în lumina asta roșie se află cei osândiți.
Toţi cei care sunt interesaţi de problemele religioase vorbesc despre viaţa duhovnicească, având în vedere calea pe care omul va ajunge la mântuire. În acest sens, toate denumirile creştine, dar și mai multe religii dintre cele mai cunoscute vorbesc despre duh şi despre viaţa duhovnicească.
Expresia om spiritual este folosită, de asemenea, pentru a desemna pe cineva care se ocupă cu viaţa culturală, cu tot ce se află dincolo de biologic. Aşadar, şi în acest sens se vorbeşte despre oameni spirituali, făcându-se referire la persoane care se interesează de literatură, de teatru, de ştiinţe etc.
La Botezul lui Hristos S-a arătat Sfânta Treime. De altfel, unul dintre scopurile întrupării şi ale Botezului lui Hristos a fost descoperirea Dumnezeului Treimic, adică a faptului că Dumnezeu, chiar dacă are o singură fiinţă şi o singură fire, este în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Astfel, se aude vocea Tatălui, Care mărturiseşte şi întăreşte faptul că Cel aflat în Iordan este Fiul Său, iar în acelaşi timp, Duhul Sfânt Se arată “în chip de porumbel“.
Într-a opta zi de la Naşterea Sa, Hristos a primit tăierea împrejur, aşa cum prevedea Legea Vechiului Testament. Şi, de vreme ce S-a născut şi a trăit într-un mediu anume, a ţinut toate rânduielile şi obişnuinţele acestuia. Tăierea împrejur se cuvine neapărat să o tâlcuim din perspectiva teologiei chenozei – a deşertării de Sine – pe care a primit-o pentru mântuirea neamului omenesc.