La Botezul lui Hristos S-a arătat Sfânta Treime. De altfel, unul dintre scopurile întrupării şi ale Botezului lui Hristos a fost descoperirea Dumnezeului Treimic, adică a faptului că Dumnezeu, chiar dacă are o singură fiinţă şi o singură fire, este în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Astfel, se aude vocea Tatălui, Care mărturiseşte şi întăreşte faptul că Cel aflat în Iordan este Fiul Său, iar în acelaşi timp, Duhul Sfânt Se arată “în chip de porumbel“.
Arătarea Dumnezeului Treimic şi confirmarea Tatălui au avut loc şi cu puţin timp înainte de Patimile lui Hristos, o dată cu Schimbarea la Faţă, a Mântuitorului pe muntele Tabor. Asupra faptelor legate de acest eveniment ne vom opri atunci când vom analiza Schimbarea la Faţă a Domnului.
Sfântul Grigorie Palama face o analiză teologică minunată a motivului pentru care Dumnezeul Treimic a apărut în acea clipă. El spune că Sfânta Treime Se arată în momentul zidirii şi al rezidirii. Omul a fost făcut prin harul comun al Dumnezeului Treimic, pentru că “Tatăl zideşte totul prin Fiul şi în Duhul Sfânt“. De altfel, în Sfânta Scriptură se spune că Dumnezeul Treimic a fost Cel care a hotărât crearea omului: să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră (Facerea 1, 26). Tatăl l-a zidit pe om după chipul Cuvântului şi i-a dat viaţa în Duhul Sfânt. Pentru că harul Dumnezeului Treimic este comun, întreaga Sfânta Treime a participat la crearea fiinţei omeneşti. Trebuia aşadar că Dumnezeul Treimic să Se arate şi în momentul replămădirii şi rezidirii omului. De altfel, după Botezul Său, Hristos Şi-a început lucrarea publică pentru mântuirea neamului omenesc.
Arătarea Dumnezeului Treimic în momentul rezidirii omului vădeşte încă un adevăr teologic, şi anume faptul că omul este singura fiinţă de pe pământ cunoscătoare şi închinătoare la Sfânta Treime, dar şi singura creată după chipul Dumnezeului Treimic. Potrivit explicaţiilor teologice ale Sfântului Grigorie Palama, animalele nu au gând şi raţiune, ci numai suflet vital, care nu subzista prin el însuşi, ceea ce înseamnă că, atunci când animalele mor, sufletul lor se pierde, adică nu se păstrează, pentru că nu are substanţa, ci numai energie. De asemenea, îngerii şi arhanghelii au gând şi raţiune, dar nu au duh care dă viaţa trupului, pentru că sunt deasupra simţirii. Omul, însă, are gând, raţiune, şi duh, care dă viaţa trupului cu care împreună este unit şi, de aceea, numai omul este după chipul Dumnezeirii în trei ipostasuri. De altfel, tocmai acesta a fost motivul pentru care, spre a mântui şi a transforma lumea, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, nu înger, omul fiind oglinda creaţiei. Astfel, schimbarea şi transformarea creaţiei s-au făcut prin omul îndumnezeit.
Tatăl da mărturie despre Fiul Său iubit
Vocea Tatălui mărturiseşte şi confirmă faptul că Hristos este Fiul Său cel iubit. Potrivit Sfântului Evanghelist Matei, Tatăl vorbeşte despre Fiul la persoana a treia: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit“ (Matei 3, 17). Din Evanghelia după Marcu, rezultă că Tatăl S-a adresat la persoana a doua: “Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit“ (Marcu 1, 11).
Acest lucru nu are o foarte mare importanţă. Ceea ce observăm aici este că Tatăl da mărturie despre Cuvântul, adică despre Fiul Său iubit. Dumnezeu Cuvântul S-a născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, iar această naştere este trăsătura ipostatica a celei de-a două Persoane a Sfintei Treimi.
După cum spune Sfântul Grigorie Palama, demnă de observat este exprimarea “întru Care am binevoit“. Pentru a se înţelege valoarea acestei exprimări şi, în general, valoarea şi însemnătatea întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul, trebuie acordată atenţie diferenţei dintre voia lui Dumnezeu prin bunăvoinţă şi cea prin îngăduinţa. Dumnezeu are o singură voie dar uneori ea este sub formă de bunăvoinţă, iar alteori, sub formă de îngăduinţă. Dumnezeu a văzut că omul va cădea şi, chiar dacă nu l-a creat pentru aceasta, în cele din urmă a îngăduit căderea, tocmai pentru că omul însuşi a voit-o. Dumnezeu nu poate să încalce libertatea omului şi de aceea, se creează multe probleme, pe care, însă El le îngăduie să existe. Moartea, bolile şi atâtea altele au fost îngăduite de Dumnezeu, dar nu le-a plănuit El Însuşi. Aşadar, voia lui Dumnezeu prin bunăvoinţa este diferită de cea prin îngăduinţa.
În acest context, Sfântul Grigore Palama spune că mărturia Tatălui “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” arată că întruparea a fost voia lui Dumnezeu după bunăvoinţa, care se mai numeşte şi voire anterioară. Aceasta înseamnă că întruparea lui Hristos a fost “programată” de Dumnezeu fără a depinde de căderea omului, fiindcă ziditul putea să fie mântuit numai prin unirea sa cu neziditul în ipostasul Cuvântului.
Astfel, toate câte s-au petrecut în Vechiul Testament – legiuirile, făgăduinţele – erau incomplete, deoarece purtau pecetea căderii omului şi nu se înscriau în voia anterioară a lui Dumnezeu, ci aveau ca scop întruparea Cuvântului. Nu numai proorocirile, legiuirile etc. din Vechiul Testament ţinteau spre întrupare, pentru că însăşi zidirea şi încununarea zidirii lumii au avut ca scop unirea firii dumnezeieşti cu cea omenească, adică a neziditului cu ziditul. Până şi crearea omului după chipul lui Dumnezeu s-a făcut pentru că în el să încapă arhietipul creaţiei. În acelaşi context se încadrează şi legea care s-a dat în Rai, iar firile şi treptele îngereşti tind spre aceeaşi finalitate, care este “iconomia divino-umana”.
Toate acestea arată importantă şi valoarea întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul. Fără întrupare, mântuirea omului şi reînnoirea zidirii ar fi fost imposibile. Nu omul, ci Dumnezeul-Om Hristos este centrul lumii şi al istoriei. Cea mai mare crimă a epocii noastre este că omul se consideră centrul lumii. Se poate spune cu certitudine că întreaga strădanie ascetică a creştinului ţinteşte spre îndepărtarea din viaţa a gândirii antropocentrice şi spre dobândirea gândirii teantropocentrice. Centrul nu trebuie să fie omul, ci Dumnezeu-Om.
Fiul este “strălucirea slavei Tatălui”
Mărturisirea Tatălui că Cel care Se botează nu era un oarecare, ci era Însuşi Fiul Său iubit, a fost semn al Dumnezeirii Cuvântului şi al faptului că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl. În teologia ortodoxă, vocea Tatălui nu este numai ceva perceput de simţurile omului, ci înseamnă contemplarea lui Dumnezeu, adică revelaţie. Desigur, la teorie [contemplaţie, n.n.] este părtaş şi trupul, dar simţurile se transformă pentru a putea contempla slava lui Dumnezeu. Faptul că mărturia Tatălui este o revelaţie reiese şi din cuvintele Sale de pe Muntele Tabor, atunci când ucenicii lui Hristos au căzut la pământ, neputând suporta lumina contemplării.
Fiul mărturisit de Tatăl Se dezvăluie ca fiind “strălucirea slavei Tatălui“, deoarece fiinţă şi lucrarea Dumnezeului Treimic sunt comune. Pentru a se arăta Dumnezeirea Cuvântului, în Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel se folosesc următoarele cuvinte: “Care fiind – strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui” [În Biblia grecească: “El este strălucirea slavei sfinte şi chipul desăvârşit al sfântului ipostas“] (Evrei 1, 3).
Cuvântul strălucire desemnează lumină, adică razele care provin dintr-un corp luminos. Atunci când corpul este zidit, strălucirea lui este zidită, dar când este vorba despre slava nezidita, strălucirea acesteia este nezidita. Desigur, dacă spunem că Fiul este strălucirea Tatălui, prin aceasta nu se înţelege că El este energia Părintelui Său, deoarece Cuvântul este o Persoană separată, iar această Persoană este Dumnezeu, de o fiinţă cu Tatăl, şi prin urmare, Tatăl şi Fiul au aceeaşi energie, lucru care este valabil şi în legătură cu Duhul Sfânt. În Sfânta Treime există fire, energie şi Persoane. Persoanele sunt trei, având în comun fiinţă (firea) şi lucrarea (energia).
După cum spune Cuviosul Teofilact, cuvântul strălucire se foloseşte pentru redarea câtorva adevăruri teologice: în primul rând, Fiul S-a născut din Tatăl aşa cum strălucirea se naşte din soare; în al doilea rând, Fiul S-a născut fără schimbare din Tatăl, după cum raza se naşte din soare în chip neschimbat; în al treilea rând, aşa cum soarele nu se micşorează prin faptul de a străluci, nici Tatăl nu S-a micşorat născându-l pe Fiul; în al patrulea rând, Fiul este nedespărţit de Tatăl şi străluceşte veşnic şi de sine stătător, la fel cum este şi strălucirea faţă de soarele care o naşte.
Sfântul Duh se arată în chip de porumbel
De-a lungul timpului, au existat mai multe apariţii ale Sfântului Duh. Uneori, Se arată în chip de adiere sau de tunet, iar alteori, sub formă de limbi de foc. Aici, El Se arată “ca un porumbel”. Nu era porumbel, ci părea a fi de forma porumbelului, pentru că Sfântul Duh nu este zidit, ci nezidit, la fel ca şi celelalte Persoane ale Sfintei Treimi.
Apariţia Duhului Sfânt “că un porumbel” ne aduce aminte de potopul lui Noe, când porumbelul pe care Noe l-a trimis de pe arcă s-a întors cu o ramură de măslin în cioc, prin care a anunţat sfârşitul potopului. În clipa Botezului lui Hristos, Sfântul Duh “ca un porumbel” a vestit sfârşitul potopului păcatului. Nu avea în cioc o ramură de măslin, ci arătă înspre Mila lui Dumnezeu, Care este Hristos, adică Fiul iubit al Tatălui.
Dincolo de aceasta, arătarea Sfântului Duh “ca un porumbel“ simbolizează nerăutatea şi blândeţea. De asemenea, aminteşte faptul că, aşa cum porumbelul este preacurat şi nu şade acolo unde este miros urât, la fel şi Sfântul Duh este preacurat şi nu rămâne acolo unde este mirosul urât al păcatului.
Pogorârea Duhului Sfânt că un porumbel şi venirea Lui peste Hristos au o mare importanţă, fiind în strânsă legătură cu mărturia Tatălui. Prin lucrarea Duhului Sfânt, s-a adeverit faptul că rostirea “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” nu se referea la Ioan Înaintemergătorul, ci la Hristos. Arătarea porumbelului deasupra lui Hristos în acelaşi timp cu auzirea vocii Tatălui indică faptul că cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt de o fiinţă şi, în plus, face deosebirea între Ioan Înaintemergătorul şi Hristos. Dacă, până în acel moment, poporul îl respecta profund pe Ioan, în timp ce Hristos era un necunoscut, pogorârea Sfântului Duh şi vocea Tatălui L-au dezvăluit lumii pe Hristos, adică pe Fiul lui Dumnezeu, Cel trimis pentru mântuirea omului (Cuviosul Teofilact).
Cerurile s-au deschis şi s-au sfâşiat
Vederea de Dumnezeu a Cinstitului Înaintemergător a fost mare. În vieţile sfinţilor, întâlnim adesea experienţe ale contemplării slavei Sfintei Treimi în Persoana lui Hristos, dar Sfântul Ioan Botezătorul a fost învrednicit nu numai de vederea Cuvântului, ci şi de auzirea vocii Tatălui şi de vederea Duhului Sfânt. Aceasta contemplare nu a fost o vedere a simţurilor, deşi omul vede şi cu ochii trupeşti, care mai înainte se transfigurează spre a putea suporta vederea de Dumnezeu. Faptul că a fost vorba despre o revelaţie suprafirească şi despre apariţia Sfintei Treimi reiese din frazele folosite de Sfinţii Evanghelişti atunci când prezintă cele petrecute. Evanghelistul Matei spune: “îndată cerurile s-au deschis“ (Matei 3, 16), iar Evanghelistul Marcu afirma: “a văzut cerurile deschise” (rupte) [Acolo unde traducătorul roman al Bibliei a folosit cuvântul deschis, în textul biblic grecesc se întrebuinţează cuvântul schizomenos, care are semnificaţii teologice speciale] (Marcu 1, 10). Aşadar, cerurile s-au deschis şi s-au sfâşiat.
Aceste două cuvinte (deschis şi rupt) nu sunt întrebuinţate întâmplător, pentru că ele exprima două realităţi diferite, care au legătură cu întruparea Fiului lui Dumnezeu şi cu iubirea de oameni a Dumnezeului treimic, după cum tâlcuieşte Sfântul Grigorie Palama.
S-au deschis arată că, dacă în urma neascultării lui Adam, cerurile s-au închis şi omul a pierdut comuniunea cu Dumnezeu, de astă dată, prin deplină ascultare a lui Hristos, Care este noul Adam, cerurile se deschid din nou şi omul poate să dobândească comuniunea cu Dumnezeu. Astfel, Hristos este noul născător al neamului omenesc. După trup ne tragem din Adam, dar duhovniceşte ne tragem din noul Adam, adică din Hristos.
A văzut cerurile deschise (rupte) exprima o altă mare taină. Hristos a luat în trup toată puterea şi toată energia nemăsurată şi nesfârşită a Duhului Sfânt. Ştim însă foarte bine că, fiind nezidita, energia Duhului Sfânt nu poate fi încăputa de cele zidite. Prin ruperea cerurilor, s-a arătat în chip văzut că acestea nu au putut suporta puterea Duhului Sfânt ce a trecut spre Trupul în care Dumnezeirea Se afla în unul din ipostasurile Sale sau, mai degrabă, în acest fel, s-a vădit îndumnezeirea firii omeneşti luate de Dumnezeu asupra Sa.
În mod obişnuit, neziditul nu poate fi încăput de zidit. Un asemenea lucru ajunge să fie cu putinţă numai în condiţiile în care ziditul este întărit de Duhul Sfânt. De aceea, în Biserică se cântă: “În lumina Ta… am văzut lumina“. Sfinţii Îl văd pe Dumnezeu că lumina doar dacă sunt întăriţi de Lumină nezidita a lui Dumnezeu, iar omul, în general, se poate învrednici de împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos pentru că, fiind mădular al Bisericii, primeşte harul curăţitor, iluminator şi îndumnezeitor al lui Dumnezeu; în momentul în care se împărtăşeşte, cerurile vieţii sale duhovniceşti se rup, neputând rezista în faţa lui Dumnezeu.
Dacă presupunem că termenul ceruri i-ar desemna pe îngeri, atunci cuvântul Evanghelistului înfăţişează un alt mare adevăr teologic. Chiar dacă îngerii sunt curaţi în faţa lui Dumnezeu, pentru că se curăţa şi se luminează încontinuu prin trăirea aproape de Dumnezeu, totuşi ei nu au curăţia superioară şi desăvârşită a Creatorului. Numai firea noastră în Hristos, făcută sălaş al lui Dumnezeu şi asemenea lui Dumnezeu, poate să încapă strălucirea, frumuseţea, puterea, şi harul Duhului Sfânt. De aceea, prin venirea Duhului Sfânt, nu numai că s-au rupt cerurile, dar şi îngerii cei curaţi s-au dat la o parte.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători, Editura Egumeniţa