Odată cu moartea biologică, sufletul se desparte de trup. Va veni însă acea vreme când va avea loc învierea trupurilor tuturor oamenilor, şi vor fi judecaţi de Hristos la a Doua Sa Venire. După moarte, sufletele trăiesc fără de trupuri, fapt ce poartă numele de „stare intermediară a sufletelor”.
„Între prima şi a doua înviere, şi între prima şi a doua moarte există judecata parţială, care-i include în primul rând pe Sfinţi, ce au o pregustare a slavei lui Hristos ca Lumină şi, ca prieteni ai lui Hristos, au îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu pentru fraţii lor. În al doilea rând, pe acei credincioşi care n-au ajuns în această viaţă la îndumnezeire şi-şi continuă pregătirea duhovnicească pentru ziua Domnului, având şi ei o pregustare din viitoarele roade ale îndumnezeirii, şi de aceea se bucură. Şi, în al treilea rând, pe cei ce au murit cu prima moarte, şi ştiu că focul cel veşnic le va fi lor foc veşnic, pentru că şi-au împietrit inimile în iubirea de sine şi nu mai sunt deschişi la a se desăvârşi duhovniceşte în dragostea care „nu cântă ale sale” şi care reprezintă premisa vederii dumnezeieştii slave a lui Dumnezeu ca Lumină.”
Cei îndumnezeiţi, după moarte, „se împărtăşesc de slava lui Dumnezeu”, de vederea lui Dumnezeu, se interesează de noi, se roagă pentru noi, iar noi le cerem mijlocirile.
„Îi chemăm pe sfinţi să ne fie mijlocitori, sa mijlocească pentru noi, pentru că ştim că prietenii lui Dumnezeu au dreptul şi curajul, chiar obrăznicia de-a se certa cu Dumnezeu, pentru că au îndrăzneală la Dumnezeu.
Şi ştim că cine are îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu poate să ne ajute. Şi avem exemplul, acolo, cu Sodoma şi Gomora, când Avraam stătea cu Dumnezeu de vorbă, şi zice: «Dacă există atâţia şi-atâţia drepţi, îi vei pierde pe ei? Şi dacă există atâţia şi atâţia», ştiu eu, «şi dacă sunt numai zece» etc. Şi vedem că vorbeşte cu îndrăzneală cu Dumnezeu pentru poporul său. Şi pe Moise îl vedem că-I spune lui Dumnezeu cu îndrăzneală: «Dacă ştergi poporul acesta din cartea Ta, şterge-mă şi pe mine! O să-i pierzi pe aceştia? Pierde-mă şi pe mine!» (vezi Ieşirea 32, 30-34). Şi se ceartă cu Dumnezeu.
Deci, această îndrăzneală o are prietenul lui Dumnezeu. Şi cine este prieten al lui Dumnezeu? Cel ce a ajuns la luminare, care, atunci când trece la Domnul, ajunge sfinte moaşte, adică Sfânt al Bisericii. Unul ca acesta are îndrăzneală la Dumnezeu, şi din acest motiv şi noi – de vreme ce ne e cât se poate de clar că Sfinţii aceştia sunt părtaşi la prima înviere, din acest motiv şi credem că se roagă pentru noi, după cum şi noi ne rugăm pentru ei. Desigur, într-un mod diferit, dar totuşi ei se roagă pentru noi, iar noi le cerem şi rugăciunile şi ajutorul. Şi avem exemple în care Sfinţii li se arată oamenilor şi-i ajută. Toate vieţile sfinţilor sunt pline de asemenea exemple. Deci, aceasta este o realitate empirică, care nu provine din nici un fel de filosofie, ci doar din comuniunea sfinţilor cu noi, cei care suntem dincoace de mormânt.”
Desigur, există şi aceia care nu sunt pregătiţi să vadă slava lui Dumnezeu.
Există şi cei ce „nu sunt pregătiţi, pentru că, dacă ar vedea slava lui Dumnezeu în starea în care se află, o vor vedea ca foc mistuitor, “iar nu ca lumină luminătoare şi, din moment ce nu sunt pregătiţi, de aceea Dumnezeu nu-Şi descoperă slava Sa acestor oameni”.
Prin urmare, „stare intermediară a sufletelor” este numită starea sufletelor oamenilor după ieşirea din trup şi până la învierea trupurilor la cea de-a Doua Venire a lui Hristos. În plus, prin „stare intermediară a sufletelor” înţelegem şi desăvârşirea pocăinţei sufletelor celor ce intraseră deja în stadiul pocăinţei, dar nu ajunseseră să o desăvârşească.
Creştinii se roagă pentru toți cei adormiţi, dar pentru fiecare se roagă într-un mod diferit. Se roagă Sfinţilor, despre care ştiu, datorită moaştelor şi minunilor pe care le săvârşesc, că sunt prieteni ai lui Dumnezeu, şi de aceea le cer mijlocirile. Şi se roagă lui Dumnezeu pentru ceilalţi, ca să afle şi ei milă înaintea Domnului.
„Rugăciunea este o rugăciune a Trupului lui Hristos, este o rugăciune a Bisericii. Şi, când devenim mădulare ale Bisericii, ne rugăm ca mădulare ale Bisericii. Din acest motiv, atunci când preotul e de faţă, preotul se va ruga. N-o să-i spunem lui ţaţa Mariţa să spună rugăciunea; o va spune popa Tase, o va spune vlădica, dacă e de faţă. De ce? Pentru că ne rugăm, cu toţii împreună. Cum ne rugăm? Ca un singur trup, pentru că suntem Trupul lui Hristos. Din acest motiv, rugăciunea are prin excelenţă o semnificaţie colectivă.
Din acest motiv, fiecare sâmbătă e închinată sufletelor celor adormiţi, şi slujba de sâmbătă e pentru cei adormiţi. Atunci se făceau parastasele, şi din acest motiv a avut loc şi toată acea dispută despre parastase, dacă trebuie sau nu trebuie să se facă duminica”. Şi, desigur, nu trebuie să se facă duminica, pentru că ziua parastaselor este sâmbăta. Dat fiind că Biserica se roagă ca organism colectiv pentru cei adormiţi, înseamnă că se roagă pentru întreg Trupul lui Hristos, care este şi trupul celor adormiţi. În această parte a Trupului lui Hristos sunt cuprinşi şi cei adormiţi care poartă numele de Sfinţi ai Bisericii, şi încă şi Maica Domnului.
Vasăzică, pentru fiecare avem şi rugăciunea corespunzătoare. Rugăciunea, desigur, este o manifestare a dragostei pentru toate mădularele Trupului, pentru că Biserica nu face nici o separare între Biserica de după moarte şi Biserica de dinainte de moarte, şi toţi împreună – şi cei de dincolo de mormânt, şi cei de dincoace de mormânt – suntem o Biserică. Nu există două Biserici. Nu există o «Biserică nevăzută» şi o «Biserică văzută»; există o singură Biserică, un singur Trup al lui Hristos.
Prin urmare, dat fiind că rugăciunea este colectivă şi ne rugăm unii pentru alţii, fiecare se roagă pentru celălalt, din acest motiv credem că cei de dincolo de mormânt se roagă şi ei pentru noi, şi noi ne rugăm pentru cei de dincolo de mormânt, în funcţie de nevoile fiecăruia şi în funcţie de starea duhovnicească în care se află fiecare. Şi în acest fel sunt rânduite toate slujbele Bisericii.
Deci, ceea ce are prioritate, în afară de lucrul acesta, este chestiunea desăvârşirii, faptul că desăvârşirea e o mişcare nesfârşită către cele de sus. E o mişcare nesfârşită, şi lucrul acesta are o deosebit de mare importanţă.”
„Parastasul este o expresie a dragostei celor vii, care se roagă pentru cei adormiţi. Da, Biserica se roagă să se mântuiască toate mădularele ei. Spunem «odihneşte-i in pământul celor vii» etc. În rugăciuni ne rugăm ca omul acesta să ajungă sfânt – asta înţelegem prin «cu Sfinţii odihneşte…». Ce înseamnă asta? Să ajungă sfânt, asta ne rugăm. Dar dacă lucrul acesta se întâmplă în acest moment, sau dacă se întâmplă peste cincizeci sau peste o sută de ani, aceasta e cu totul altă discuţie.”
Parastase facem pentru toţi cei adormiţi, sfinţi şi păcătoşi, şi pentru toţi aducem colivă. Însă rugăciunea pe care o spunem pentru fiecare este diferită. În rugăciunile pentru Sfinţi le cerem mijlocirile şi ne rugăm să primească şi mai multă slavă, iar pentru păcătoşi ne rugăm ca pocăinţa lor să fie desăvârşită.
„Avem colivă pentru toată lumea, avem colivă la parastase şi pentru cei morţi – prieteni, rude, cunoscuţi etc., dar avem colivă şi pentru sfinţi, avem colivă şi pentru Maica Domnului, şi avem şi rugăciunile corespunzătoare. Colivele nu sunt doar pentru nesfinţi, sunt şi pentru sfinţi.
Normal, nu spunem aceeaşi rugăciune. De ce nu spunem aceeaşi rugăciune? Pentru asta ar trebui să luaţi scrierile lui Simeon Noul Teolog despre rugăciune, nişte omilii foarte frumoase, în care spune următorul lucru: nu ne putem ruga la întâmplare. Când te rogi, trebuie să te rogi cu o precizie ştiinţifică. Rugăciunea nu înseamnă nişte cuvinte aruncate în vânt, cu speranţa că poate-poate nimerim noi ceva.”
Rugăciunea pentru adormiţi este necesară deoarece, în starea intermediară a sufletelor, există o anumită îmbunătăţire şi înaintare pentru cei ce au intrat deja pe treapta pocăinţei, cel puţin.
„După moarte nu mai există pocăinţă, dar există desăvârşire a pocăinţei. Sunt două lucruri diferite. Pocăinţa începe aici şi se desăvârşeşte dincolo. Şi continuă până la îndumnezeire. Aşa este. Aceasta este experienţa sfinţilor.”
„La Părinţii Bisericii, pentru că există învăţătura aceasta despre înaintarea veşnică, o să găsiţi din loc în loc şi referiri la faptul că, după moarte, omul înaintează, înaintarea lui nu se opreşte. Prin urmare, una e pocăinţa, alta e înaintarea continuă. Sunt două lucruri diferite.
După cuvântul Părinţilor, cei nepocăiţi, atâta vreme cât nu se pocăiesc în viaţa aceasta, nu au parte de pocăinţă nici după moarte. Prin urmare, aici este pocăinţa – dar pentru că aici se pocăieşte omul nu înseamnă că o să sară direct din pocăinţă în desăvârşire; nu face un salt, nu sare în desăvârşire, ci există o înaintare treptată.”
„În orice caz, în dogmatica ortodoxă a apărut o «stare intermediară a sufletelor». Starea intermediară înseamnă că se aşteaptă Judecata, iar cine este osândit ştie că va fi osândit, iar cine se va mântui are mângâierea aceasta. Există starea aceasta intermediară.
Acum, ar trebui să se facă o cercetare, să se vadă de unde provine starea aceasta intermediară la unii Părinţi ai Bisericii etc., care există şi în experienţa Bisericii. Avem şi moartea pruncilor, şi oamenii îi văd uneori în vise pe aceşti copii învăţând, cum ar veni, într-un anume loc, şi pregătindu-se, cum ar veni, pentru Rai. Cu alte cuvinte, există şcoală pentru cei ce au nevoie de şcoală.
Oricum, ceea ce e clar este că după moarte există o înaintare. Desigur, cei care se numără în rândul sfinţilor înaintează continuu din slavă în slavă, şi există veşnic o înaintare. În privinţa aceasta nu avem nici un dubiu, pentru că desăvârşirea este nesfârşită; la nesfârşit există desăvârşire.
Chiar şi la Dionisie Areopagitul, dacă-l citim cu atenţie, vom vedea acolo că şi îngerii se desăvârşesc neîncetat – şi acolo, Tronuri, Domnii, Îngeri, Heruvimi, Serafimi – în tot cazul, îngerii se desăvârşesc. Şi există, într-adevăr, o puternică tradiţie, că până si Născătoarea de Dumnezeu se desăvârşeşte, aşadar şi îndumnezeiţii se desăvârşesc.
Ce se întâmplă cu cei ce nu au ajuns la îndumnezeire – fără a-i mai lua în calcul pe cei osândiţi, pentru care nu există pocăinţă după moarte? Cei împietriţi se pare că n-au parte de pocăinţă după moarte, tocmai pentru că sunt împietriţi. Cât despre ceilalţi însă, se pare că, de vreme ce se aflau într-o stare de pocăinţă când au murit, vor fi şi ei aşezaţi în Rai, dar nu chiar în clipa asta, când ne rugăm noi, pentru că aici ne rugăm să se întâmple acum, imediat. De pildă, spunem «aşază-i in Rai», adică nu spunem «cu timpul aşează-i în Rai», nici «la a Doua Venire aşează-i în Rai», a spunem “aşează-i” acum. Deci, de aici, din toată slujba înmormântării reiese clar învăţătura despre care am vorbit mai înainte. Şi, oricum, există părerea asta că avem parte de o înaintare după moarte.”
Este posibil şi pentru cel care nu este creştin să-L cunoască pe Hristos după moarte.
„Şi unul care este în afara tradiţiei, dacă răspunde cu putere lucrării lui Dumnezeu, e cu putinţă să treacă dincolo de stadiu! virtuţii şi să ajungă la ceva mai înalt. Unui astfel de om poate să i se predea creştinismul şi după moarte, din moment ce el vede de-acum energia necreată a lui Dumnezeu, şi din moment ce este deschis – în loc să rămână împietrit în inima lui, el poate să fie deschis înaintării, făcându-se următor al lui Hristos după moarte, aşa cum s-a întâmplat când Hristos s-a pogorât la Iad şi au crezut în El toţi cei care erau pregătiţi, şi care se numără acum în rândul sfinţilor”.
Apusenii, fără a interpreta corect această învăţătură patristică despre desăvârşirea pocăinţei după moarte prin rugăciunea Bisericii, au transformat-o în învăţătura eretică despre „focul curăţitor” [al purgatoriului], conform căreia păcătoşii trebuie să fie pedepsiţi în focul creat, după care vor fi mântuiţi. Pentru sfinţii noştri Părinţi însă, curăţirea se desăvârşeşte prin harul cel necreat al lui Dumnezeu, care îl curăţeşte pe om prin rugăciunea Bisericii.
„Acum, vin francii şi iau textele patristice, şi citesc ei acolo despre înaintarea de după moarte, şi iau înaintarea aceasta de după moarte drept «foc curăţitor». De ce? Pentru că Părinţii spun că omul îşi continuă curăţirea şi luminarea pentru a ajunge la îndumnezeire şi după moarte.
Vasăzică, acolo unde Dumnezeu este Lumină, El este şi foc; ca foc îl curăţeşte pe om, aşa cum focul curăţeşte aurul şi-l topeşte, pentru ca aurul să se cureţe de impurităţi şi să strălucească, şi să fie frumos şi curat etc. Deci există unele asemănări de acest gen între aur (sau diferite alte materiale) şi curăţirea care se realizează în om şi după moarte. Vasăzică, dacă omul se pocăieşte aici nu înseamnă automat că a şi trecut de treapta curăţirii, numai prin simplul fapt că se pocăieşte, pentru că, pentru a trece de treapta curăţirii, trebuie să fi avut loc curăţirea minţii.”
„Francii au luat textele patristice şi n-au fost în stare să discearnă cum trebuie lucrurile, şi focul necreat l-au făcut creat, şi înaintarea au interpretat-o ca fiind pedeapsă de la Dumnezeu, prin care să-şi achite ei păcatele. Erau nişte creştini teribil de întreprinzători, şi-au înţeles creştinismul ca pe-o afacere, adică pentru tot ce faci, primeşti şi-un premiu.”
Ierotheos, Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică, vol II, Editura Doxologia